Atenție, prieteni: în București au năvălit, în grupuri mărișoare, xipehuzii!
Priviți mai de-aproape, poate că renii cei luminoși din Cișmigiu sunt mai degrabă dezamăgitori. Dar, la naiba, nu te pune nimeni să te uiți la ei de la juma’ de metru distanță. De fapt, nici nu te lasă paznicii din parc să te apropii prea tare, din motive, desigur, heavily classified.
Acum două zile, seara, după ce-am ieșit de la cursul pe care-l predau în fiecare vineri (puțini studenți de data asta, dar e cumva lesne de-nțeles: zi de Bobotează, plus mari cantități de sarmale și cozonaci, plus zăpada care cădea continuu, plus vin și bere-n valuri, plus faptul că a doua zi urma să fie Sfântul Ion) am plecat spre casă, prin Cișmigiu. Pe aleea principală, mult mai lesne de mers decât prin restul orașului (bravo multelor sute de îndrăgostiți care, toată ziua, bătătoriseră permanent neaua, în plimbările lor lungi, prin parc!). Ajuns înspre Primăria Capitalei, am văzut la un moment dat niște lumini ciudate, așezate-n câteva grupuri compacte. De la vreo sută de metri se vedeau, pe bune, prin ninsoarea care tot cădea, exact ca și cum ar fi fost xipehuzii descriși de J. H. Rosny Aîné: niște forme „translucide…, fiecare cam de mărimea unei jumătăți de om”, presărate cu „câteva dungi luminoase” și având, din loc în loc, câte „o stea orbitoare”, cu precizarea – poate utilă – că, la o privire atentă, mai că ajungi să crezi că, poate doar pe întuneric, „culoarea lor se schimbă continuu”, iar ei „radiază întotdeauna destul pentru a fi văzuți prin desișuri” (pentru cine chiar vrea mai multe amănunte despre xipehuzi, recomand, de exemplu, textul complet al povestirii lui J. H. Rosny Aîné, apărut în Ion Hobana (editor), Odiseea marțiană: maeștrii anticipației clasice, Editura Minerva, București, 1975 – volumul cu numărul 863 din colecția Biblioteca pentru toți – paginile 30-60).
Privite mai de-aproape, bizarele entități care luminau prin întuneric și ninsoare s-au vădit a fi doar niște reni, și anume unii ușor dolofani. Nu mi-e clar dacă-s făcuți din material plastic transparent, din bucăți de sticlă sau din gheață, fiindcă-s păziți cu foarte mare strășnicie de niște domni tare zdraveni, care zbiară la tine dacă dai cumva să te apropii de animalele translucide, ornate cu luminițe electrice. Prin urmare, i-am fotografiat pe renii cei dolofani, luminoși și cu look de xipehuzi de la distanță și-am plecat, apoi, spre stația de metrou de la Izvor. Ce-am găsit acolo (și-am și fotografiat, de data asta fără să mai îmi înghețe bocnă mâna pe aparat) o să îți povestesc, cu siguranță. Dar nu chiar acum, dear friend :).
P.S.: Despre numiții xipehuzi, fiindcă tot veni vorba despre ei, am mai scris câteva rânduri și la 12 octombrie 2015 (vezi textul la http://florindiaconu.com/stephen-hawking-are-dreptate-feriti-va-de-extraterestri-ei-au-invadat-deja-o-parte-din-maramures/).
