Lupta contra plagiatorilor de la vârful politicii: triplă pană de cauciuc
Doi infractori ordinari: pentru orice om cu obraz şi ştiinţă de carte, de oriunde, plagiatul înseamnă furt!
Ieri seară, în curtea clădirii de pe Calea Victoriei în care se află şi sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS) a avut loc încă una din întâlnirile publice menite să condamne practica plagiatului, aflat la mare modă printre politicieni (şi mai ales practica obţinerii titlului de doctor, de către numiţii politicieni şi protejaţii lor, prin tehnica copy-paste). Episodul concret de la care a plecat această nouă reuniune a celor deranjaţi de plagiatul tot mai răspândit în sferele înalte ale vieţii poluitice a fost constituit, în mod clar, de dezvăluirile făcute, în ultimele zile, de trei jurnalişti de toată isprava. Ei au dat în vileag faptul că vicepremierul Gabriel Oprea are o teză de doctorat care nu e nimic altceva decât un plagiat ordinar (adică un furt, ca să traduc în limba română uzuală); şi că, în plus, Oprea coordonează pe bandă rulantă, în calitate de profesor universitar, la Academia Naţională de Informaţii (aşa se numeşte instituţia de învăţământ superior a SRI), teze de doctorat ale unor protejaţi ai săi, de asemenea plagiate.
Masa critică nu-i atinsă: buturuga prea mică nu poate răsturna nimic
Lupta contra hoţiei ordinare pe care o numim plagiat este, pentru unul ca mine, ceva absolut firesc şi absolut obligatoriu. Faţă de plagiat şi plagiatori, oriunde în lumea civilizată, există toleranţă zero. În Occident, plagiatorul e privit – pe bună dreptate, să fie clar – exact ca şi ciorditorul de portofele, el fiind de îndată (şi definitiv) ostracizat de zona din societate în care se mişca şi lucra, înainte de a fi depistat ca hoţ.
La noi, lucrurile sunt ceva mai complicate. Până acum, cel puţin, eforturile contra plagiatului la vărful politicii româneşti nu au dus nicăieri: Victor Ponta – care a fost dovedit ca plagiator – îşi vede liniştit de-ale lui; Gabriel Oprea la fel; şi tot aşa. Acest eşec evident şi major al efortului de până acum împotriva plagiatului, aflat la mare modă în rândurile clasei politice din România, are câteva cauze clare.
Mai întâi, cei ce protestează contra politicienilor care plagiază sunt încă mult prea puţini: aseară, de exemplu, în curtea clădirii GDS nu erau mai mult de 100 de oameni, cu totul (inclusiv câţiva veniţi doar la bere, precum şi vrei doi sau trei angajaţi care lucrează la bar). O astfel de cifră, într-un oraş care e cel mai mare centru universitar al ţării, e ridicol de mică. Precum şi absolut insuficientă pentru a produce vreun fel de efecte.
Politicienii nu-s pe nicăieri: o explicaţie
Toleranţă zero faţă de plagiat şi plagiatorii căţăraţi în vârful vieţii publice rămâne, desigur, o expresie frumos sunătoare, dar complet goală de conţinut, până la adoptarea şi aplicarea unor legi de o duritate extremă; legi care, deocamdată, nu există. Şi cele doar câteva duzini de intelectuali cu ştaif care sunt serios deranjaţi de contaminarea vieţii publice cu năravul plagiatului nu pot adopta legi. Doar Parlamentul poate face asta. Dar, aseară, ca şi în alte ocazii la întâlnirile de protest contra plagiatului, nu am văzut picior de om politic. A, ba aseară a fost unul, deputatul liberal Vlad Nistor. Dar prezenţa sa (onorabil lucru, de altfel) în curtea GDS e mai degrabă, cred, în calitate de membru al comunităţii academice, şi nu al clasei politice (el e profesor la Istorie, a fost ani în şir decan al acestei facultăţi şi, acum, este preşedinte al Senatului Universităţii din Bucureşti). Sunt convins – şi aştept să mă contraziceţi, dacă aveţi argumente – că în lipsa capacităţii intelectualilor de a-şi atrage sprijin politic masiv, în toate partidele parlamentare, plagiatorii din fruntea ţării vor continua să-şi facă de cap, în toată voia. Dar cine să ofere sprijin politic celor deranjaţi de plagiat? Cei direct subordonaţi, pe linie de partid, chiar celor care plagiază la greu? Îşi imaginează cineva încă zdravăn la cap că, la noi, în România, deputaţii şi senatorii UNPR îi vor spune vreodată şefului lor, Gabriel Oprea: „Marş de-aici, plagiatorule! Lasă-ne-n pace, pleacă din partid!”? Eu nu cred că aşa ceva se va întâmpla, după cum PSD-iştii nu-l vor exmatricula niciodată din partid pe Ponta doar pentru acesta a furat cam 80 de pagini din teza sa de doctorat.
Tema nu-i deloc, dar chiar deloc, pe agenda majorităţii cetăţenilor
Un al treilea motiv pentru care efortul contra plagiatului care contaminează viaţa publică n-a produs, până acum, nici un fel de rezultate e unul legat de atitudinea majorităţii românilor. Aici avem o problemă. Una mare, cred eu. Românul mediu statistic ştie, din propria lui experienţă, că sistemul de învăţământ te împinge să copiezi. Dacă aveţi cumva copii care au trecut recent prin şcoală, e imposibil să fi uitat cum, în clasele primare, de exemplu, doamna învăţătoare îi cerea fiului sau fiicei dumneavoastră să vină, „până mâine, cu ceva frumos scris şi ilustrat, despre pinguin; sau despre girafă; sau despre velociraptor”. Afli de chestia asta la nouă seara, când vii de la muncă, deja frânt. La grădina zoologică e închis, Jurassic Park nu se află, dar copilul trebuie să treacă clasa. Aşa că, imediat, cauţi pe Net, găseşti câteva pagini despre animalele în cauză, presari totul cu câteva poze faine, luate tot de pe Net şi, iată, gata-i eseul de nota 10! Şi-n gimnaziu, ca şi-n liceu e cam la fel. Toată România copiază, pe rupte, ca bieţii copii să poată trece clasa. Cum îşi pot imagina intelectualii noştri cei mai de soi că românul mediu statistic, acela care copiază, disperat, de pe Net, ani în şir, referatele şi eseurile şcolare ale copiilor săi (aşa încât „doamna profesoară să nu se supere şi să nu le dea cumva notă mică, fiindcă dacă se întâmplă aşa ceva, copiii vor avea probleme mari, atunci când va fi să intre la liceu”) o să-i condamne vreodată pe Ponta şi pe Oprea doar pentru că au făcut, şi ei, cam acelaşi lucru, mi-e destul de greu să înţeleg.
Cine şi cum ar putea repara aceste grave avarii ale luptei contra plagiatorilor din fruntea ţării, habar nu am. Dacă ai tu vreo idee, dă-mi de ştire!
