Paranghelie cu americani: despre MRE-uri, REMF-i şi tâmpenia românească
USS Nimitz, unul dintre portavioanele utilizate acum de către US Navy
Acum câţiva ani, m-a sunat un om la care ţin mult (deşi ne vedem cam rar; dar asta-i viaţa) şi m-a întrebat dacă n-aş putea veni cumva „la un lunch ceva mai lung”, cu nişte militari din SUA. Încă nu ţineam regim la vremea aceea, aşa că, din perspectivă strict alimentară, răspunsul meu a fost, fără rezerve, unul afirmativ. Am întrebat, firesc, cine sunt oamenii aceia cu care urmează să ne întâlnim, precum şi cu ce prilej sunt ei în România – în vilegiatură sau cu treabă; asta aşa, ca să ştiu cam despre ce să vorbim. Am aflat că e vorba despre un grup de profesori şi de cursanţi de la o seriosă şcoală militară înaltă (textul de prezentare al instituţiei, chiar în deschiderea paginii oficiale de Internet, spune că menirea principală a Colegiului în cauză e să ofere „a senior-level course in national security strategy to prepare future military and civilian leaders for high-level policy, command, and staff responsibilities”).
Niţică tatonare reciprocă
Am ajuns la locul faptei – un aşezământ de artă culinară, din buricul târgului, cu mari pretenţii (deşi arată cam ca după bombardament, cu excepţia grădinii, care e chiar OK; şi deşi serviciile sunt infinit mai proaste decât cele din bodega pentru navetişti din Gara Basarab, acum 30 de ani). Ne-am întâlnit cu americanii, am dat mâna, am schimbat cărţi de vizită, ne-am aşezat apoi la masă. După care am început să ne uităm unii la alţii: nici lor, nici nouă nu ne era prea clar cam de unde am putea începe conversaţia. Chelnerul ne-a salvat (slavă Domnului, altfel poate tăceam şi-n ziua de azi). Când ne-a adus prima tură de gustări, acestea arătau ca şi cum ar fi zăcut în noroi şi ar fi trecut basculante şi porci peste ele. Americanul din faţa mea nu era, nici el, prea entuziast când a văzut cum arată conţinutul farfuriei. I-am zis, zâmbind, că, până la urmă, orice-ar fi, probabil că e mai gustos decât o MRE. Acest acronim desemnează ceea ce numim, în forma neprescurtată, Meal, Ready-to-Eat, un pachet în care ai o masă completă; dacă înjectezi în el nişte apă, se încălzeşte singur şi îţi oferă un fel de mâncare, plus garnitură, plus pâine sau biscuiţi, plus desert, plus un suc. MRE-urile sunt, în cele mai multe ocazii, nu prea gustoase, groaznice ca aspect, dar foarte hrănitoare. Din cauza gustului uneori oribil, MRE mai înseamnă, dacă eşti ironic, şi Meal refused by Ethiopians (LOL!). La această ultimă semnificaţie făceam şi eu trimitere. Ofiţerul american cu care vorbeam s-a mai destins niţel, constatând că, deşi are ca interlocutor un civil, acesta n-o să-l piseze la cap cu cine ştie ce bazaconii imposibil de înţeles. M-a întrebat cu ce mă ocup, i-am spus. Mi-a zis, apoi, şi el câte ceva despre cariera lui (una impecabilă, de altfel, ceea ce oricum ştiam din baretele cu decoraţii pe care le purta pe piept). I-am zis, voios, că-mi pare tare bine că vorbesc cu unul care nu-i doar un prăpădit de REMF, un Rear Echelon Mother Fucker. S-a blocat niţel, apoi a început să râdă. Am început să râd şi eu. Ştiam deja, amândoi, că avem despre ce vorbi.
Ca trăsnetul, pe la mijlocul fripturii
Pe la jumătatea felului principal – o friptură făcută, cred, din piele de hipopotam sau cauciuc de tractor (trăiască întreprinzătorii români!) – americanul mi-a zis, cu zâmbet tare hâtru în colţul gurii: „Ştii, cu puţină vreme în urmă eram, absolut întâmplător, de faţă când nişte foarte înalte oficialităţi de la voi au cerut, în mod direct, unor foarte înalte oficialităţi de la noi să trimită, măcar aşa, niţel, un portavion din US Navy în Marea Neagră, ca să mai bage spaima în ruşi. Ce zici de asta?”. M-am oprit din mestecat, m-am holbat la el şi am îngăimat: „Please, can you say it again, Sir?”. Mi-a repetat ce tocmai zisese, aproape pe silabe. Am tras aer în piept şi i-am zis direct – că oricum n-avea nici un sens s-o iau mai pe ocolite: „Păi nici nu se poate aşa ceva. E o tâmpenie! Nu aveţi cum face asta din cauza Convenţiei de la Montreux (aceea care spune, la articolul 18, că nici o putere care nu are ieşire la Marea Neagră nu poate trimite în acestă regiune nave militare al căror deplasament însumat să fie mai mare de 30.000 sau cel mult 45.000 de tone. Iar oricare dintre portavioanele SUA are un deplasament de peste 90 sau chiar 100 de mii de tone; în plus, ele nici nu navigă singure, ci doar însoţite, permanent, de cîte unul sau două crucişătoare cu rachete ghidate, de două sau mai multe distrugătoare înarmate tot cu rachete ghidate, de submarine şi de nave de sprijin logistic). În plus, să vâri un portavion mare – un fleet carrier – în Marea Neagră e, operaţional vorbind, o stupiditate fără egal: e ca şi cum ai înghesui un elefant adult într-o cutie de pantofi, cu convingerea că îi mai rămâne loc destul ca să alerge în voie”. A lăsat furculiţa jos, m-a privit pentru prima dată fără absolut nici o reţinere, ca pe unul căruia parcă nu i-ai scuipa coji de bomboane agricole în cap, şi le-a zis colegilor săi: „Băi, ăsta chiar ştie! Aţi pierdut pariul! Când daţi berile alea: acum, sau mai târziu?”.
Paştele mă-sii de viaţă!: dobitocii care ne conduc
M-am bucurat, o clipă, că ofiţerul american constatase că subsemnatul „chiar ştie”. Apoi bucuria mi-a trecut instantly, la fel de brusc cum se face întuneric atunci când stingi becul. Şi m-a pălit, brusc, o tristeţe imensă. Şi o greaţă uriaşă, pe care nici măcar n-o pot descrie, că n-am cuvinte destule. De fapt, omul îmi comunicase, cât se poate de direct, de altfel, că foarte importanţi lideri politici români ceruseră Statelor Unite ceva complet imposibil, tehnic, militar şi juridic. Altfel spus, că noi, românii, suntem conduşi de nişte dobitoci siniştri. Dintre oficialităţile române aflate în poziţii foarte înalte la vremea aceea, doi oameni ies complet din discuţie. Preşedintele Băsescu, bun sau rău (nu asta discutăm acum şi aici) e ofiţer de marină; şi refuz să cred că ar fi putut debita tâmpenia cu portavionul. Şeful SMG era, la acel moment, amiralul Gheorghe Marin, un om perfect normal, de altfel, şi care îşi ştie bine meseria. Deci, prin eliminare, am stabilit că aiuritoarea tâmpenie nu fusese propusă nici de preşedinte, nici de şeful SMG. Dar „foarte înalte oficialităţi” e o sintagmă care mai poate însemna, desigur, şi: primul ministru; ministrul Apărării; preşedintele Senatului (al doilea om în stat, să nu uităm); preşedintele Camerei Deputaţilor; oricare dintre şefii unor importante comisii parlamentare; oricare dintre şefii unor partide mari, fie ele la putere sau în opoziţie. Şi-am putea continua. Sau ne putem opri aici, că oricum ajunge.
Ia zi-mi acum, dacă nu te-au apucat şi pe tine greaţa şi disperarea: când citeşti tu lista funcţiilor de conducere din ţara noastră, ocupate de oameni despre care colonelul american mi-a spus, aproape direct, că sunt, obviously, the most complete morons we can ever imagine, nu-i aşa că, brusc, te simţi tare-tare mândru că eşti român?
