Nu-ţi fie teamă: vremurile tare-ntunecate au, şi ele, şarmul lor

Florin Diaconu
Cum ar fi, mă-ntreb, ca lumănările să fie aşa, ca stelele de mare - şi nu ca o riglă rotundă-n secţiune şi cu doar două capete?

Cum ar fi, mă-ntreb, ca lumânările de la magazin să fie aşa, cam ca stelele de mare – şi nu ca o riglă rotundă-n secţiune şi, of, având un singur fitil cu doar două capete?

Sau măcar, dacă vrei într-adevăr, chiar te poţi bate cu-ntunericul: cel puţin aşa susţine – şi eu o cred – Edna St. Vincent Millay, într-un catren initulat Prima condiţie (First Fig, în original), pe care îl redau aici în traducerea lui Petru Dimofte: „Lumânarea mea arde la ambele capete / Şi ştiu că nu-o să ţină întreaga noapte – / Dar ah, inamici, şi oh, amici, până-atunci / Dă o lumina bună, caldă peste poate”.

Edna s-a născut în februarie 1892, a trăit până în octombrie 1950 şi a fost, în 1923 (avea 31 de ani la vremea aceea), prima femeie care a primit Premiul Pulitzer pentru Poezie.  Ea a început să scrie încă din primii ani de studiu – între 1905 şi 1909 a fost, de altfel, şi redactor-şef al revistei şcolii la care învăţa. A avut apoi şansa să studieze la Vassar College, după ce a primit o bursă pentru talentul său poetic cu totul fabulos. A publicat primul său volum de versuri în 1917. La apogeul carierei ei literare (ea a mai scris şi proză, ca şi piese de teatru) a fost aleasă în două foruri culturale importante: National Institute of Arts and Letters (în 1929) şi American Academy of Arts and Letters (în 1940).

În zile următoare cred că o să fiu – şi ţin să îţi zic asta, încă de-acum – aproape telegrafic în ceea ce scriu: şi-aaceasta fiindcă am găsit încă 167 de poezii scrise de Edna St. Vincent Millay, la http://www.poemhunter.com/edna-st-vincent-millay/poems/, aşa că o să fiu cam ocupat. Lectură plăcută şi ţie, poate!

 

Comentează acest articol:

comentarii