Avem destulă sare grunjoasă în saci; aşa că, de fapt, poa’ să vină iarna şi îngheţul!
Statul veghează permanent, dear friend, fii fără grijă, spre binele meu şi-al tău: o instituţie cu mare ştaif (nu spun care, că iarăşi se isterizează, groaznic, tot soiul de idioţi) a cumpărat, de exemplu, trei saci plini cu sare grunjoasă, numai bună s-o presari pe scări, ca să topească iute gheaţa.
O parte dintre merele galbene puse de mine pe balcon, lângă un pitic din lut, cu vestă şi pantaloni verzi, care pescuieşte, au cam îngheţat. Şi trei pere mari, grozave, la fel. Nici nu-i de mirare, căci acum sunt, afară din casă, minus două grade Celsius; şi-n plus, miroase, foarte intens, e de părere nasul meu, a ninsoare. Poate că vine-n curând, mă gândesc, şi viscolul. Şi…
“Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte / Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte. / Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni / Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni”.
Iar 2 ianuarie, aşa să ştii, chiar că-i o zi plină de poveşti cu adevărat minunate. De toate soiurile, pentru toate gusturile. E ziua în care, de exemplu, în 1492, maurul Boabdil a predat Granada oştilor spaniole: astfel, Reconquista se încheia cu success. Tot la 2 ianuarie, dar în în 1879, Thomas Edison începea să construiască primul său generator electric; în 1890, Alice Sanger devenea prima femeie angajată în staff-ul de la Casa Albă; şi, în 1968, după aproape 10 ani de ‘succesuri’ (ah, îţi mai aduci cumva aminte de marele politician Elena Băsescu, uneori mai amuzantă decât însuşi vădit inimitabilul Vanghelie?) revoluţionare, acum răposatul Fidel Castro era obligat, datorită randamentului absolut jalnic al agriculturii de tip colhoznic, să restricţioneze consumul de zahăr în Cuba (ţară care, să nu uităm, produce, practic, doar trestie de zahăr şi tutun); în sfârşit, tot la 2 ianuarie, dar în 2004, o sondă spaţială lansată de NASA şi numită Stardust preleva probe din norul de particule ce-nvăluie nucleul cometei Wild 2. Una din cele care, ca o pasăre de foc, măiastră, străbate cerul…
“Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; / Iată cerbi cu stele-n frunte caii trec pe punţi de aur; / Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi / Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi”.
Cum fete de-mpăraţi nu găseşti, însă, chiar la tot pasul, trebuie să ne mulţumim şi cu altfel de domniţe. Pentru azi, îți propun – aşa, doar pentru jumătate de minut, ca nu cumva să ni se-aplece – să discutăm despre Andreea Cosma, despre care Ploieşti Online scrie că “are 40 de ani şi este membru al PSD. Este sora lui Vlad Cosma, fost deputat, condamnat în prima instanţă la cinci ani de închisoare, şi fiica lui Mircea Cosma, fost preşedinte al Consiliului Judetean Prahova, condamnat şi el în prima instanţă la 8 ani de închisoare. Ea însăşi este trimisă în judecată”, dar nu contează, ce naiba: Andreea noastră a ajuns în Parlament “de pe un loc neeligibil”, printr-o minune măiastră, nu prea greu de înţeles, de fapt: “primarii din Cornu si Buşteni, aflaţi pe locurile dinaintea ei ale listei, au renunţat la postul de deputat”. Cu-n ochi ageri de pajură a constatat presa toate acestea (chiar dacă, deocamdată cel puţin, absolut degeaba). Şi fiindcă tot vorbim de pajuri…
“Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, / Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume; / Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai… / Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai”.
Dar până-n luna mai, of, mai e ceva vreme. Atractiv şi încântător gândul că, de-aici în 120 de zile, vine peste noi momentul din an când înfloresc, brusc, macii; şi crinii; şi bujorii; şi Mâna Maicii Domnului; şi iasomia, precum şi lalelele. Însă cum numitele 120 de zile nu pot trece-ntr-o clipită, putem reveni, cred, la pastelurile de iarnă scrise la gura sobei. Cel la care mă refer aici a fost publicat, pe cât îmi amintesc, la începutul lui aprilie 1868 în Convorbiri literare. În el, Vasile Alecsandri ne spune, între altele, că…
“Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă / E Ileana Cosânzeana!… în cosiţă floarea-i cântă./ Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit, / Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!”
Cum din cuptorul de aragaz de dincolo de uşă vine deja, peste mine, miros tare-ademenitor de mere coapte, presărate cu scorţişoară şi merişoare (plus goji, plus două linguri de vin roşu, demidulce), sunt nevoit să închei aici, brusc, textul de faţă. Dar, dear friend, n-avea nicio grijă: 1. îţi ţin mere coapte şi ţie; şi 2. chiar dacă vine zăpadă mare şi iarnă tare grea, n-o să alunecăm pe scări, pun pariu; şi-asta fiindcă-avem, la o adică, în saci, destulă sare grunjoasă (despre care, dacă vrei să ştii, un coleg de-al meu a zis, când a văzut-o: Tii, ce mare-i măcinată! Numa bună de murături!) 🙂
