Biblioteca Naţională: firava ariergardă-a iernii, rezistând încă, uite, cu-aşa-ncăpăţânare
Primăvară în plin galop, ieri, la doar câţiva paşi de una din intrările în Biblioteca Naţională: acum nici două săptămâni, zăpada era, chiar aici, ceva mai groasă de jumătate de metru
Azi, ne spune prognoza meteo de pe Realitatea.net, „în Capitală, valorile termice se vor menţine peste mediile multianuale ale perioadei, astfel încât temperatura maximă se va situa în jurul valorii de 13 grade”. Şi mâine va fi, de asemenea, tot foarte cald, cel puţin pentru luna februarie: „deşi valorile termice vor marca o scădere uşoară, se vor menţine peste cele normale pentru această dată. Dimineaţa, 5-6 grade şi la amiază, în jur de 11 grade”. Iar vineri, pe 12 februarie, în Bucureşti vor fi „în jur de 12 grade la amiază” – ce mai, aproape că simţi (chiar şi prin palton, dacă ai cumva ideea năstruşnică şi păguboasă de a ieşi din casă înfofolit aşa, ca pentru Siberia) venind primăvara.
Dar, dacă priveşti în jur cu suficientă atenţie, mai găseşti, prin oraş, şi ceva urme ale iernii – cam la fel cum, umblând vara, pe câmpii întinse, dai din când în când de tumuli, semne funerare tot mai discrete, pe măsură ce trec peste ele, an de an, secol după secol, milenii la rând, valuri-valuri de vânturi şi ploi, ale demult apuselor migraţii.
Ultima felie de iarnă – una tare plăpândă, de altfel, şi de-aceea cam posomorâtoare pentru mine, unul (v-am mai spus, pe cât îmi aduc aminte, că eu mă simt realmente acasă – semn c-am fost, foarte probabil, într-o viaţă anterioară, balenă din mările reci ale Nordului – doar atunci când afară-i frig, umed şi multă ceaţă) am găsit-o, ieri, în lumina orbitoare a soarelui din ceasurile care preced lăsarea serii, în parcarea cea mărişoară de lângă Biblioteca Naţională. Sper, într-un fel, doar că apa din zăpada ce se topeşte-acum, văzând cu ochii, o să-l mai întremeze niţel pe-arbustul cel micuţ, cu care poate ne-om mai întâlni.
Trambulina către trei tălmăciri măiastre
Şi, punându-mi vechiul aparat de fotografiat în husa ponosită, cu fermoar – nu-i aşa uşor, să ştii, întrucât am una din mâini ocupată cu (sau, dacă preferi, complet blocată de) o pungă în care se află (ha, ce combinaţie!) şase portocale absolut gigantice, cam cât un pepene galben, fiecare, dintr-un soi spaniolesc de pe care coaja se desprinde uşor-uşor (o coajă groasă, numai bună de pus pe calorifer, ca să se umple instantly casa de arome, ca atunci când eram mic şi puneam gutui pe sobă, câte cinci sau şase), dar şi, într-o învelitoare de plastic transparentă, cele patru cataloage pe care le-am luat de la facultate, ca să trec în ele, cât mai iute, notele studenţilor căci, iată, se-apropie-n mare viteză sfârşitul sesiunii – nu mă pot deloc desprinde, orice-aş face, privind, încă o dată, la plecare, cu coada ochiului, aceşti ultimi centimetri de zăpadă, de prea frumoasa Închinare din finalul unei poezii a lui Villon: „De ele, măre, ce-ţi mai pasă / Pe unde sînt din alte ori. / Doar viersu-acesta nu te lasă: / Dar unde-s marile ninsori?” (asta e tălmăcirea lui Dan Botta, apărută în 1956); sau, în altă traducere (cea a lui Romulus Vulpescu, din 1958): „Măria Ta, să nu-ntrebi unde / Au pas, (de-un leat, de ieri) e-n van. / Căci viersul meu îţi va răspunde: / Dar unde-i neaua de mai an?”; sau, dacă preferi o tălmăcire şi mai recentă, din prima parte a anilor 80 (a lui Neculai Chirica): „Pe unde-s, Doamne, şi de cînd, / nu căuta ! Cheia-i păstrată / în versul meu : …Dar unde sînt / zăpezile de altădată?”.
Chiar: dar unde-s marile ninsori? Unde sunt zăpezile de altădată?
Încă două zile, cel mult. Şi gata….
