Fără prea multe comentarii, prietene…
E drept, aşa-i, dar atât de puţină lume pare să înţeleagă asta! 🙁
Te salut, prietene! După ce am ieşit de la cursuri, m-am dus direct la Colectiv, cu încă un coleg din Regimentul de Voluntari. Am ajuns acolo imediat după nouă şi jumătate, seara. Am găsit, la fix doi ani de la incendiul cel crâncen, cam 100 de oameni obişnuiţi, părinţi sau prieteni ai celor ucişi de flăcări, vreo 20 de jandarmi, vreo 30 de jurnalişti (cu camere şi maşini şmechere), plus vreo 8 sau 9 inşi care filmau şi ei, dar mai pe şest, în civil (însă cu pantofi de uniformă, vai de capul lor!). Şi vreo cinci sau şase curve, puse pe treabă, plus câţiva hoţi de buzunare, aflaţi şi ei la lucru. Şi-atât. Am aprins nişte lumânări, şi-am plecat de acolo plângând. Dacă te uiţi la cifrele de mai sus, poate înţelegi şi de ce. Poate… Noroc că, înainte de a pleca, am văzut, înainte de a mi se face rău, inscripţia asta, scrisă din lumânări care ardeau, deşi vântul bătea din plin. Dumnezeu să-i odihnească în pace şi-n lumină blândă, mi-aş dori, pe toţi cei care au murit, încercând să asculte rock, la Colectiv!
