Muzica bomfaierului: laudă solemnă inventivităţii umane
Am un prieten tare bun care, acum câţiva ani, s-a mutat în casă nouă. De fapt, un apartament chiar frumuşel, într-un bloc mai vechi, construit prin 1984 (Orwell, Orwell!) sau 1985. N-a fost deloc uşor să-i cărăm mobila, frigiderul şi cărţile pe scări, dar până la urmă am rezolvat cumva şi asta. Mutarea s-a petrecut toamna târziu, iar peste iarnă totul a fost OK, amicul meu părea chiar mulţumit. Administratorul nu fura banii de întreţinere, caloriferele erau calde, vecinul amator de manele nu asculta muzică decât ziua (nu din moderaţiune, ci pentru că lucra noaptea): ce putea cere omul mai mult de la viaţă?
Apoi a venit, din nenorocire, primăvara. De îndată ce n-a mai fost frig, o ceată de adolescenţi din cartier – uneori vreo 12 sau chiar 15 – a început să se strângă, dar chiar seară de seară, lângă un bătător de covoare aflat la doar câţiva metri de dormitorul amicului meu. Nimeni nu poate zice că puştii erau abominabili. Dar, ca să fiu sincer, erau, foarte des, extrem de greu de suportat. Dacă mai beau şi ceva beri sau tărie, se-apucau să cânte, să se certe, să răcnească ore în şir, de-ţi pierea tot somnul. Cum berea sau votca sunt bune, cel puţin aşa ştiau tinerii, mai ales după 11 seara, începeau să fie foarte zgomotoşi abia pe la miezul nopţii. Şi să vezi atunci chiote şi răcnete, până pe la două sau trei, iar uneori chiar până pe la patru dimineaţa. Exasperat de faptul că nu putea mai deloc să doarmă, prietenul meu a încercat să vorbească cu ei. Predictibil, teenager-ii l-au luat imediat peste picior: „Ce, tataie, te-apucă brusc sensibilitatea la urechi, taman după lăsarea întunericului?” sau „Vai, îţi dăunează cumva la metabolism că mai cîntăm şi noi niţel?” I-a mai certat şi din balcon de vreo două ori, apoi a aruncat şi cu apă peste ei, dar degeaba. De fapt, era tot mai rău, fiindcă tinerii se ambiţionaseră acum, după ce au fost zdravăn muştruluiţi şi udaţi, să-i arate bietului om cam cine-i şeful real în cartier. Apoi, amicul meu a sunat la Poliţie. O dată, de două ori, de trei ori. Degeaba: nimeni nu l-a băgat în seamă, nimeni nu a venit să potolească cumva gaşca cea zgomotoasă rău.
În audienţă la general
Când m-am întâlnit cu el, prietenul meu avea nişte cearcăne absolut uriaşe, exact ca unii vampiri din filmele horror. Mi-a zis ce-l macină, mi-a zis că a sunat la Poliţie, că nu s-a întâmplat nimic; şi că nu mai poate să nu doarmă deloc din cauza găştii, uneori zile în şir. M-am dus la el într-o seară, am auzit cu urechile mele zgomotul într-adevăr de nesuportat (aceea fusese deja, din cât am înţeles mai apoi, o „seară tare de tot”, cu vreo cinci sticle mari de votcă aduse de un băiat care tocmai primise nişte bani de la fratele lui, care era în Italia; şi după fiecare înghiţitură volumul vocilor, în mod firesc, mai creştea niţel). Am încercat şi eu să discut cumva cu cei din gaşcă şi am obţinut doar cam opt sau nouă minute de înjurături (unele neaşteptat de interesante stilistic, trebuie să recunosc). Aşa că amicul meu a rămas iar nedormit. După vreo două zile, mi-a venit brusc o idee, credeam eu, salvatoare. Pe la începutul anilor 2000 făcusem un curs postuniversitar (despre el o să vă povestesc altădată, mai pe larg; merită din plin, zău aşa!). Acolo am avut drept colegi şi mai mulţi poliţişti, unii cu grade şi funcţii mari. Dintre aceştia, unul părea cumva mai deschis. Aveam numărul lui de telefon, l-am sunat şi i-am spus că, împreună cu un amic, aş vrea să-l rog ceva. A devenit brusc defensiv, ezitant – tocmai avusese necazuri serioase la job, după un scandal public mărişor, legat şi de familie. I-am precizat că vrem să-l rugăm „doar ceva mărunt şi perfect legal”. „Bine, atunci vă aştept”, a fost răspunsul domnului general. Ne-am dus la el la birou şi imediat am pus pe masă o butelcă „de boieri mari”, cum zice amicul meu. Nu ne puteam duce, nu-i aşa, „în audienţă” cu mâna goală. Generalul de poliţie s-a uitat la sticlă, s-a uitat la noi, apoi a scos şi el o glajă mare, cam la fel ca a noastră, dintr-un fişet metalic. Am apreciat enorm asta, nu de multe ori ai parte de aşa ceva, să te duci cu un plocon la o oficialitate oarecare şi să fii, şi tu, imediat, perfect simetric cadorisit. După care, în trei, ne-am apucat şi am băut tot ce era în ambele butelci (ceea ce n-a fost rău deloc, zic eu, mai ales având în vedere îndemnurile de la televizor, care îţi spun, mai nou la fiecare 20 de minute, să bei cel puţin doi litri de lichid în fiecare zi). Între timp, i-am povestit interlocutorului nostru ce ne macină. Ne-a zis, cinstit, că „nu-i de competenţa” lui, fiindcă scandalagii nu-s din sectorul de care răspunde el. Am mai băut un rând, după care domnul general s-a gîndit, totuşi, că poate să-l sune pe comandantul secţiei de poliţie în raza căreia locuiau şi amicul meu, der şi cei din gaşca cea gălăgioasă. L-a şi sunat: atunci, pe loc. A doua zi, cu altă sticlă la fel de pântecoasă, ne-am prezentat la cel ce ne aştepta. Acesta ne-a ascultat, cumva amabil, a primit tare voios ce-i adusesem (dar fără să pună şi el ceva pe masă că, de, nu eram prietenii lui, ci doar nişte inşi recomandaţi de un alt poliţist, cu grad mai mare, dar din alt sector) şi ne-a promis, pe ton foarte serios, că „se rezolvă, domnilor; pe cuvânt”. Amicul nostru era, atunci când am ieşit din biroul comandantului de secţie, un monument viu al bucuriei extreme: „La noapte o să dorm!”, a ţinut el să spună, plin de încântare, chiar şi unor băbuţe, în autobuz, speriindu-le niţel pe bietele doamne. Seara, gaşca cea zgomotoasă s-a strâns din nou lângă bătătorul de covoare. Amicul meu aştepta să vină patrula de poliţie, care să-i alunge sau să-i amendeze pe zurbagii. N-a venit nimeni. Nici atunci, nici în serile următoare. N-are sens, cred, să întreb de ce mai plătim, totuşi, impozite care acoperă şi salariile poliţiştilor dacă, în multe din ocaziile când ai mai mare nevoie de ea, Poliţia nu vine deloc, că „are alte treburi, mai serioase ca astea ale voastre” (cum ne-a zis cineva, ulterior). N-are sens să pun această întrebare nu fiindcă n-ar fi o temă perfect legitimă de discuţie, ci pur şi simplu pentru că nu despre asta am pornit să vă povestesc aici.
Happy end total, cu mulţi dinţişori ascuţiţi
Peste doar vreo câteva zile, amicul meu – faţă de care mă simţem extrem de vinovat; doar nu-l putusem ajuta deloc – m-a sunat, foarte-foarte bucuros şi, totodată, tare liniştit. „Am dormit de-am rupt!”, mi-a zis. „Cum ai reuşit?”, am îngăimat, complet uimit. „Vino la mine şi o să vezi cu ochii tăi!”, mi-a răspuns. M-am dus şi am văzut. Cu ochii mei. Aşa m-am şi lămurit cât de bune sunt bomfaierele la casa omului. Cu un bomfaier nou-nouţ, unul cu mâner ergonomic, de culoarea fisticului şi lamă cu sute de dinţişori mici, ascuţiţi, amicul nostru a tăiat în bucăţi, pur şi simplu, bătătorul de covoare lângă care se aduna gaşca cea producătoare de mulţi decibeli. Bătătorul acela avea, între altele, o ţeavă metalică orizontală, exact la înălţimea feselor unui om obişnuit. Cei din gaşcă foloseau bara în cauză ca pe o ideală rezemătoare. Când n-au mai avut de ce să se reazeme, cu rândul, şi-au mutat întâlnirile, nu fără un ultim val de răcnete, în altă parte. De atunci, prietenul nostru chiar poate dormi. Şi doarme. Doarme liniştit în fiecare noapte „şi sforăie îngrozitor, dar îl iubesc şi aşa”, ne spune nevastă-sa, atunci când ne vedem cu toţii şi mai bem câte o bere. Păcat doar, zice amicul meu, că nu poate gusta din berea noastră cea bună, cu ghimbir, şi bomfaierul salvator, cu mâner de culoarea fisticului.
