Un calcul potrivit, zic eu, şi nu doar de Valentine’s Day
Frumoasă-i, foarte, steaua pomenită în inscripţia de pe tricou. Ai văzut-o, prietene, vreodată?
Steaua despre care-i vorba în inscripţia de pe tricou, Betelgeuse, se află undeva, în constelaţia Orion. Am citit despre ea, între altele, că ar fi a noua cea mai strălucitoare stea de pe cer – cel puţin pentru cei ca noi, trăitori în emisfera nordică. În lucrările de astronomie, i se spune, mai des, Alpha Orionis. Specialiştii spun că ar fi o supergigantă roşie, precum şi că ea se va tranforma, printr-o explozie uriaşă, în supernovă, cam peste un milion de ani. În legătură cu distanţa până la Betelgeuse, par a fi ceva probleme: de prin 1920 încoace, diverşi învăţaţi, fiecare cu argumentele şi cu metodele lui, au estimat că ar fi vorba ba despre 180, ba despre 1.300 de ani-lumină. Ceva mai aproape de zilele noastre, cercetări efectuate cu metode şi instrumente realmente moderne au stabilit, cu oarecare precizie, că ar fi vorba, până la urmă, despre o distanţă de 643 de ani-lumină.
Dacă luăm în calcul strict ce spune inscripţia de pe tricou, avem de-a face cu un drum dus + întors, adică 643 + 643 ani-lumină, respectiv 1.286 de ani-lumină, în total. Un an-lumină înseamnă – să nu uităm asta, chiar dacă o să avem ceva de calculat – o distanţă de 9.460.730.472.580,8 kilometri.
Şi, prietene, dacă ar fi să plec spre atât de strălucitoarea şi îndepărata stea Betelgeuse, aş prefera să fac asta, să zicem, într-un Mercedes-Benz SSK (W06). Pe cât înţeleg, mai există, prin muzee şi prin colecţii particulare, cam patru sau cinci exemplare din tipul acesta de maşină (proiectat de Ferdinand Porsche, chiar înainte ca acesta să fi plecat de la firma Mercedes, pentru a-şi întemeia propria sa companie), aşa că n-ar fi, ipotetic vorbind, complet imposibil să fac rost de un astfel de automobil.
M-am hotărât, prietene: o luăm pe asta. Ce zici? E fabricată în 1930 şi arată, ceea ce e clar, într-un mare fel.
Presupunând că aş avea şi copilot (sper că vii şi tu, ceea ce-i lesne de înţeles!) – aşa, ca să conducem fără oprire şi să putem vorbi, când şi cât vrem, despre câte-n lună şi-n stele – şi că am putea menţine, continuu, fără absolut nicio pauză, viteza maximă, de 120 de mile (adică 190 de kilometri) pe oră, ar însemna că am putea străbate, zilnic, fix 4.560 de kilometri. Asta înseamnă, dacă am calculat eu exact, că am avea nevoie, pentru întreg drumul drumul dus-întors, de 33.310.059.925.363,2 ani. Am ajuns la acest rezultat, prietene, luând în calcul un an cu o lungime medie de 365,25 zile (aşa, ca să nu mai socotim separat şi anii bisecţi).
Un astfel de drum, mărturisesc, pe mine m-ar interesa, într-un fel. Pe bune! Şi nu numai azi, de ziua Sfântului Valentin, când îi la modă să explici persoane iubite cât ţii la ea. Să îţi explic de ce, prietene: chiar şi dacă rotunjim niţel toate cifrele astea, aşa ca să fie puţin mai uşor de calculat, tot ne rămân, în final, 33 de mii de miliarde de ani. Asta înseamnă, nu-i aşa, exact 8.250 de miliarde cicluri electorale, de câte patru ani fiecare. La sfârşitul unui astfel de interval, mă gândesc eu, poate avem, totuşi, niţel noroc şi, când ajungem îndărăt, pe malurile Dâmboviţei, nu i-om mai găsi tot pe Dragnea şi ai lui, cei din PSD, la guvernare 🙂 🙂 🙂
Acestea fiind zise, prietene, mai am, de fapt, o singură întrebare, foarte serioasă şi relativ lesne – sper – de înţeles: când plecăm, totuşi?
