24 ianuarie 1942: Balikpapan, prima victorie navală americană în războiul din Pacific
Atacul de la Pearl Harbor i-a scos complet din pepeni pe americani, pe bună dreptate. În imaginea de-aici: una din navele de linie ale U.S. Navy distruse de avioanele japoneze.
La 7 decembrie 1941, aşa cum toată ştie, Japonia a atacat – prin surprindere şi fără declaraţie de război – flota americană din Pacific, aflată la ancoră în portul Pearl Harbor din arhipelagul Hawaii. Pierderile înregistrate de americani au fost serioase – şi cu grave consecinţe, cel puţin pe termen scurt: din cele 8 nave mari de linie aflate în port, Oklahoma şi Arizona, groaznic mutilate de bombe şi torpile, au fost definitiv pierdute, iar California, ca şi West Virginia s-au scufundat şi ele, dar în apă puţin adâncă. Nevada a fost, la rându-i, foarte grav avariată. Cam 230 de avioane americane au fost distruse. 2.400 de americani au fost omorâţi în acel atac, iar alţi peste 1.300 au fost răniţi. Japonezii au pierdut, înm ziua aceea, doar 29 de avioane şi câteva submarine mici, care au încercat să intre în port.
Reacţie rapidă, la doar câteva săptămâni după o înfrângere cruntă
La doar câteva săptămâni după aceea, U.S. Navy obţinea, în sud-estul Asiei, o primă victorie navală în confruntarea cu Japonia. Una măruntă. Dar care deschidea drumul unui şir lung de bătălii, la sfârşitul cărora din Imperiul Japonez – ca şi din visurile celor de la Tokyo, legate de hegemonia în Pacific şi în Asia de Est – n-a mai rămas nimic.
La 23 ianuarie, japonezii au început, în grăbita lor înaintare spre sud, operaţiuni de debarcare în zona oraşului Balikpapan, important pentru bogatele zăcăminte de petrol din jur şi aflat în partea de sud-est a insulei Borneo (care e la sud-sud-vest de Filipine, la nord de Java, ca şi la vest de peninsula Malaya şi de Sumatra). În momentul în care hidroavioanele aliate de observare i-au zărit pe japonezi apropiindu-se de Borneo, încă de la 22 ianuarie, câteva nave americane aflate la Kupang, în Timor, au plecat, de îndată, să-i intercepteze pe niponi. Iniţial, americanii aveau 8 nave ce participau la acţiune. Dar crucişătorul Boise a lovit o stâncă submarină şi s-a întors la bază, escortat de distrugătorul Barker. Apoi şi crucişătorul Marblehead a suferit o avarie la una din turbine, aşa că a rămas în urmă, înaintând cu doar 15 mile pe oră şi escortat de de distrugătorul Bulmer. Prin urmare, în acţiune au rămas doar patru distrugătoare americane, toate din clasa Clemson (fiecare din ele cu un deplasament de cel mult 1.300 de tone, o lungime de cam 95 de metri, o putere instalată de aproape 27.000 de cai-putere, viteză de 32-34 mile marine pe oră, precum şi cu armament alcătuit din 4 tunuri de 102 mm, un tun AA de 76 mm, precum şi 12 tuburi lans-torpilă): USS John D. Ford, USS Pope, USS Parrot şi USS Paul Jones aflate, toate, sub comanda contraamiralului William Glassford şi a comandorului Paul Talbot. Japonezii aveau, ca forţă de escortă a celor 15 nave mari care transportau trupe spre Balikpapan, o grupare alcătuită dintr-un crucişător, Naka (din clasa Sendai, cu un deplasament de 5.200 de tone, 7 tunuri de 140 mm, două tunuri AA de 80 de milimetri, 8 tuburi lans-torpilă şi viteză de 35 de noduri), şi 10 distrugătoare mari şi noi (cel puţin două dintre ele, între care şi Minegumo, erau din clasa Asashio, cu un deplasament de 2.400 tone şi cu un armament ce cuprindea şi 6 tunuri de 127 mm). Americanii au manevrat cu mare dibăcie şi au reuşit nu doar să evite tirul tunurilor mai grele ale japonezilor, ci şi să scufunde, luptând pe întuneric, două nave de luptă nipone (un dragor cu un deplasament de 700 de tone, precum şi o navă de patrulare), precum şi mai multe nave de transport: Tatsukami Maru, o navă de peste 7.000 de tonă, tixită cu muniţie; Kuretake Maru, de aproape 5.200 de tone, lovită de o torpilă; Tsuruga Maru, de peste 6.900 de tone. Şi o a patra navă japoneză de transport – nu-i prea clar cum se chema, relatările fiind diferite – a fost lovită şi scufundată. Singurele pierderi înregistrate de americani au fost provocate, pe cât ştim, de un obuz japonez ce a lovit distrugătorul Ford şi a rănit patru marinari. Navele americane s-au retras apoi, fără ca bastimentele japoneze de escortă să le poată ajunge din urmă.
Distrugător american din clasa Clemson, cum au fost toate cele patru nave ce-au participat, la 24 ianuarie 1942, la atacul de la Balikpapan.
Sigur, au urmat apoi destule episoade crunte pentru Aliaţi, în Pacific. La 27 februarie, ei erau înfrânţi de japonezi în bătălia din Marea Java; la 28 februarie, alte nave aliate erau scufundate în bătălia din Marea Sunda; la 9 martie, forţele aliate din Java capitulau; între 5 şi 9 aprilie, japonezii, pătruşi cu o grupare de atac masivă în Oceanul Indian, au lansat mai multe raiduri aeriene împotriva Ceylonului. Abia în mai 1942, japonezii erau opriţi, în urma rezultatului vădit nefavorabil pentru ei al bătăliei din Marea Coralilor, fiind nevoiţi să-şi abandoneze definitiv planul de a invada nordul Australiei.
Confruntarea navală din ianuarie 1942, desfăşurată în largul Balikpapanului nu a fost foarte importantă, în plan strategic. Şi nici măcar în plan tactic, întrucât nu i-a oprit pe japonezi să debarce, cu deplin succes final, în Borneo. Dar, dintr-o altă perspectivă, acelaşi episod contează mult. El a demonstrat, foarte clar, că America era chiar decisă să lupte; şi că-i înfuriată rău, după Pearl Harbor. Şi că, la rigoare, nu se teme nici măcar de situaţiile în care-i în clară inferioritate numerică (să ataci cu doar patru distrugătoare mici o grupare de debarcare protejată de un crucişător şi de 10 distrugătoare moderne şi mari nu-i, să fie clar, deloc simplu: aşa ceva cere, între altele, mult curaj). Cât de mult cântăresc, în realitate, toate astea, japonezii aveau să afle, chiar pe propria lor piele, zi după zi, până la sfârşitul verii lui 1945. Când, obosiţi să tot încaseze lovituri după lovituri, au şi capitulat.
