Prietenul meu din tablă vopsită: o tare subţire felie de trecut
Prietenul meu din tablă mea era cu mult mai mic, doar cam cât un pachet şi jumătate de ţigări; dar ţineam la el la fel de mult cum ţine (se vede, cu ochiul liber!) băiatul din fotografie la vaporaşul lui cel albastru
Cea mai frumoasă jucărie pe care am avut-o vreodată a fost un vaporaş mic şi foarte ieftin, făcut din tablă, vopsit în ocru, albastru (ferestrele cabinei aveau culoarea asta), ceva verde şi mult galben. El avea o punte (cu cabină, coş, un catarg micuţ şi un tun din plastic negru, cu ţeava cam îndoită) care se putea scoate şi pune la loc. Mi-am adus aminte de această jucărie minunată ieri seară, taman în timpul unei ore de curs, exact în momentul în care am ajuns, cumva, la problema uneltelor de diverse tipuri pe care ajungi să le utilizezi în cu totul alt scop decât acela pentru au fost ele proiectate şi fabricate. Ca să nu vă îngrijoraţi prea tare, întrebându-vă ce Dumnezeu caută, totuşi, o discuţie despre unelte într-un curs la Ştiinţe Politice, pot să vă spun, pe scurt: cursul în cauză e unul despre logica acţiunii eficiente în domeniul relaţiilor internaţionale. Le cer studenţilor, în fiecare an, să se gândească la o temă relativ simplă: cam care-s competenţele profesionale, precum şi instrumentele (sau uneltele) de care ai nevoie ca să imaginezi şi apoi să faci politică externă. I-am întrebat, ieri, şi cam ce unelte, obiecte şi skill-uri profesionale din alte domenii ar putea fi utilizate, cu folos, în activităţile care, împreună, compun travaliul diplomatic. Exact atunci vaporul cel de tablă mi-a apărut în gând, aşa cum mai face, din când în când (măcar odată pe an).
Propulsie cu reacţie, pe bază de lumânare
Sub puntea care, reiau, putea fi scoasă şi apoi pusă la loc se afla un rezervor de tablă (ceva mai mic decât o cutie cu chibrituri) în care încăpeau, cred, câteva linguri de apă. Apa o turnai acolo prin două ţevi extrem de înguste, care plecau din rezervor şi ieşeau în partea din spate (sau în pupa) micii ambarcaţiuni. După ce umpleai acest minuscul cazan cu apă, aşezai sub el o bucăţică mică de lumânare aprinsă. Aceasta încălzea rapid apa până la punctul de fierbere, iar vaporii ieşiţi cu putere prin cele două ţevi cu diametrul de doar câţiva milimetri împingeau jucăria, cu mare viteză, prin apa din cadă. Sau dintr-un lighean enorm, pe care-l scoteam, din când în când, în curte, mai ales vara. Mi-am adus aminte de această jucărie tocmai la cursul de Praxeologie (şi anume tocmai la momentul în care vorbeam despre unelte sau obiecte pe care le poţi utiliza, eficient, în cu totul alte scopuri decât acelea pentru care ele au fost fabricate) dintr-un motiv foarte simplu: am descoperit, la un moment dat, din pură întâmplare, că micul vapor se poate mişca nu doar prin apă, ci şi pe gheaţă, dacă aceasta este foarte netedă. Aşa că, atunci când ningea destul şi întreg cartierul se pornea să înalţe oameni de zăpadă, eu construiam, de zor, tot din zăpadă, piste cu curbe largi, pe care mica navă de tablă să se poată mişca uşor. Munceam zile întregi. Seara, înainte de culcare, ieşeam din casă cu două ceainice mari, pline-ochi cu apă, pe care o turnam cu atenţie pe toată suprafaţa pistei de bob construite cu atâta trudă (într-un an am făcut una de vreo 12 metri lungime, cu tot felul de trambuline şi curbe savante). Peste noapte, apa îngheţa bocnă, iar jucăria de tablă putea obţine astfel, a doua zi, un randament maxim, mişcându-se cu uluitoare viteză pe o suprafaţă sticloasă şi absolut netedă (aveam mare grijă de asta, inclusiv lustruind gheaţa cu pielea de căprioară, din aceea de şters ochelarii, pe care o primisem de la bunicul).
Mai rău ca naufragiul Titanicului
După câţiva ani, mica navă de tablă pusă la soare, într-o vară, în mijlocul curţii, a fost complet turtită de automobilul (greu ca un tanc) care îl aducea pe tata acasă, de la slujbă. După ce am bocit bine, am săpat, în grădină, o groapă destul de adâncă. Şi l-am înmormântat cu mari onoruri pe micul meu prieten de tablă acolo, chiar lângă locul unde odihnea deja un câine de urmă, de la grăniceri, pe care l-am primit atunci când a îmbătrânit şi nu-i mai funcţiona deloc nasul cel altădată atât de ager. Cât a mai trăit, câinele în cauză m-a iubit cum nu se poate descrie. Şi eu l-am iubit pe el. La fel de mult. Ca şi pe micul vapor de jucărie. De-aia mă şi podideşte plânsul – ceea ce nu-i foarte uşor de ascuns, în public – ori de câte ori îmi aduc aminte şi de câine, dar şi de micuţa navă de tablă, vopsită în ocru, albastru, ceva verde şi mult galben. Dacă am mult noroc, poate o să-mi revăd cândva şi câinele cel uriaş şi ultra-protector, dar şi jucăria mea cea minunată (cea mai frumoasă din lume, cred eu!). Asta, desigur, dacă voi fi suficient de cuminte ca să ajung în Rai (lucru de care, sincer să fiu, mă cam îndoiesc).
