Cum funcţionau, într-un alt decembrie, simţul onoarei şi cel al datoriei
Crucişătorul cuirasat german Scharnhorst s-a scufundat deja, iar Gneisenau încă mai luptă împotriva britanicilor, net superiori: Falklands, decembrie 1914
La 8 decembrie 1914, adică acum 101 de ani, avea loc, lângă Insulele Falklands (sau Malvine, pentru geografii de limbă spaniolă), în Atlanticul de Sud, la vreo 900 de mile de coastele Argentinei, una din marile bătălii navale ale Primului Război Mondial. Escadra amiralui german von Spee, venind dinspre Pacific, unde distrusese deja o grupare de nave britanice (vezi textul http://florindiaconu.com/prapad-naval-acum-fix-101-ani-in-largul-coastei-chiliene-langa-coronel-si-lota/, pe care l-am scris şi l-am postat acum o lună şi jumătate, pe 1 noiembrie), nădăjduia că va putea intra cu uşurinţă în Port Stanley, ca să facă plinul cu cărbune.
Superioritate zdrobitoare a britanicilor
Ca să-i împiedice pe germani să lovească, în plin, rutele oceanice comerciale şi de transport strategic înspre (şi dinspre) India, care treceau prin Atlanticul de Sud, britanicii au trimis spre Falklands, imediat după ce fuseseră înfrânţi la Coronel, două crucişătoare de bătălie, HMS Invincible şi HMS Inflexible. Comanda lor i-a fost încredinţată viceamiralului Sir Doveton Sturdee, care era la vremea aceea şi şef al Operaţiunilor Navale. Cele două nave au plecat spre sud, în mare viteză: la 18 noiembrie făceau plinul cu combustibil în Insulele Capului Verde, iar la 28 noiembrie se aflau deja în largul Braziliei, unde au făcut jocţiunea cu o altă escadră alcătuită, în total, din trei crucişătoare cuirasate (HMS Carnarvon, HMS Cornwall şi HMS Kent) şi trei crucişătoare uşoare (HMS Glasgow, HMS Bristol şi HMS Orama). La 7 decembrie 1914, imediat după amiază, toate aceste 8 bastimente de luptă ajungeau deja în largul oraşului Port Stanley. A doua zi, pe la 8 dimineaţa, germanii ajungeau, şi ei, în zona Insulelor Falklands. Ei se întâlniseră deja, la 6 decembrie, cu o navă de aprovizionare, undeva în largul Insulei Picton.
Duelul naval se anunţa a fi complet inegal. Germanii aveau doar 5 nave, cu totul, iar britanicii – opt. În plus, crucişătoarele de bătălie englezeşti erau noi-nouţe şi enorme: lansate la apă în 1908, ele aveau, fiecare – ne spune lucrarea Jane’s fighting ships of World War I, publicată în 1990 de Studio/Random House – un deplasament total de 17.250 tone (sau de 20.000 de tone, cu încărcătură maximă); armamentul fiecăruia dintre ele consta în câte 8 tunuri de 12 ţoli şi câte 12 tunuri de 4 ţoli. Fiecare din tunurile de 12 ţoli cântărea, el singur, cam 65 de tone. Greutatea proiectilelor acestor tunuri navale imense era de 850 de livre, din care 307 erau de exploziv foarte puternic. Tunurile în cauză aveau o cadenţă maximă de tragere de două lovituri pe minut, iar obuzele puteau atinge cu uşurinţă ţinte aflate la peste 53.000 de picioare depărtare (ceea ce înseamnă peste 17 kilometri). Pentru a înţelege mai bine cum s-a desfăşurat bătălia, e suficient să amintim că tunurile germane cele mai grele erau cele de 8,2 ţoli de la bordul crucişătoarelor cuirasate Scharnhorst şi Gneisenau. Fiecare din aceste tunuri era greu de doar 13,4 tone, iar proiectile lor cântăreau doar 275,6 livre fiecare (deci erau de peste trei ori mai uşoare decât cele ale tunurilor britanice de 12 ţoli). Şi cuirasa acestor nave de câte 11.600 de tone fiecare era mult mai puţin puternică decât a crucişătoarelor de bătălie britanice (pentru aceşti parametri tactico-tehnici ai navelor germane vezi op. cit., pp. 104 şi 111).
O dramă de proporţii: von Spee moare, împreună cu tot echipajul navei sale amiral
În momentul în care amiralul von Spee s-a lămurit cu cel fel de nave britanice are de-a face (el a recunoscut crucişătoarele de bătălie de la foarte mare distanţă, după forma caracteristică, de tripod, a catargului lor principal), a dat ordin navelor Nurnberg şi Gneisenau să nu mai atace Port Stanley şi se retragă imediat. Pe la ora 13.00, navele britanice (mult mai rapide – crucişătoarele de bătălie aveau viteza maximă de peste 26,5 mile marine pe oră, în timp ce crucişătoarele germane atingeau doar 22 de noduri) le-au ajuns din urmă pe cele germane. Crucişătorul Leipzig a fost imediat lovit de mai multe obuze şi s-a scufundat, câteva ore mai târziu. În aceste condiţii, von Spee
Scenă de la începutul confruntării: crucişătoarele de bătălie britanice deschid focul asupra navelor germane, aflate aproape de orizont.
a ordonat celor trei crucişătoare uşoare ale sale să încerce să scape cumva, rămânând să înfrunte duşmanul doar cu navele sale cuirasate, Scharnhorst şi Gneisenau. Pe la 13.30, Scharnhorst, la bordul căruia se afla şi von Spee, a reuşit să-l lovească pe Inflexible, în plin, cu o salvă trasă la distanţa maximă până la care băteau tunurile germane. Între timp, Gneisenau a fost serios avariat şi a trebuit să-şi inunde mai multe dintre compartimentele etanşe. Viteza i-a scăzut întrucâtva. Ar fi putut să scape, poate, dar a decis să rămână alături de Scharnhorst, pe care Inflexible îl transformase deja într-o ruină plutitoare fumegândă. Pe la patru după-amiaza, complet pe neaşteptate, Scharnhorst a efectuat un viraj de 180 de grade şi s-a năpustit spre navele britanice care îl urmăreau, probabil încercând să pinteneze şi să scufunde una dintre ele. N-a reuşit şi, în curând, s-a şi scufundat. Nici măcar un om din echipaj nu a supravieţuit. Amiralul von Spee a pierit alături de întreg echipajul navei sale. Crucişătorul Gneisenau, rămas singur, a mai luptat încă aproape o oră, dar s-a scufundat şi el. Englezii au reuşit să salveze, de această dată, 20 de ofiţeri şi alţi 167 de membri ai echipajului. Dintre cele trei crucişătoare germane mai uşoare, doar Dresden, o navă cu un deplasament de doar vreo 3.600 de tone, a scăpat teafără (dar şi ea a fost scufundată, mai târziu, la jumătatea lui martie 1915, în apele din Pacificul de Sud).
Aşa cum afirmă Jacques Mordal în Twenty-five centuries of sea warfare (p. 270), „distrugerea escadrei lui von Spee a însemnat şi sfârşitul încercărilor germane de a lovi serios traficul naval al Aliaţilor cu nave mari de suprafaţă, metodă în care Marina Germană îşi pusese mari speranţe”. Dar nu asta ne intersează în mod special, aici. Ci faptul că Gneisenau şi Scharnhorst au decis să lupte împotriva unor forţe cu mult superioare, deşi von Spee ştia că nu avea nici cea mai mică şansă de izbândă. Şi, de asemenea, că Scharnhorst, deşi rănit de moarte, a încercat să pinteneze, în final, pe unul dintre urmăritori. Iar apoi s-a scufundat cu drapelul de luptă înălţat pe catarg, semn că nici o clipă von Spee nu s-a gândit să se predea. Dar, repet, toate astea se întâmplau acum mai bine de 100 de ani, într-o vreme în care mai existau, încă, şi mult simţ al onoarei, şi mult simţ al datoriei.
Acestea fiind zise, cu sau fără permisiunea domniilor voastre o să închin, astăzi, de ziua mea, un pahar de vin şi-n cinstea marinarilor germani căzuţi, în decembrie 1914 (acum fix 101 ani şi şase zile), cu foarte mare şi nepieritor curaj, în bătălia cea crâncenă din largul Insulelor Falklands.
