Prăpăd naval, acum fix 101 ani, în largul coastei chiliene, lângă Coronel şi Lota
HMS Good Hope, nava-amiral a escadrei britanice înfrânte de germani la Coronel, la 1 noiembrie 1914; crucişătorul a fost lovit de zeci de obuze grele, a luat foc şi apoi s-a scufundat, după doar o oră şi jumătate de luptă, cu întreg echipajul. Contraamiralul Cradock, comandantul navelor engleze, a murit şi el în luptă.
La începutul Primului Război Mondial, Germania avea, în Oceanul Pacific, câteva nave de luptă mari. Două crucişătoare cuirasate foarte moderne, de cam 12.000 de tone fiecare – Scharnhorst şi Gneisenau – se aflau, în august, în insulele Caroline, la vremea aceea posesiune a Berlinului. Ele puteau atinge o viteză de cel puţin 23,5 de noduri (un nod înseamnă o milă marină pe oră, ceea ce înseamnă că aceste nave puteau parcurge cam 43,5 kilometri la fiecare 60 de minute) şi erau înarmate cu tunuri de 8 ţoli (cu calibrul ţevii de 210 milimetri). Viceamiralul conte Maximilian von Spee mai avea cu el şi crucişătorul Emden, dar l-a trimis pe acesta către sud-estul Asiei şi India, ca să atace acolo nave comerciale ale ţărilor Antantei. Von Spee a decis să plece de îndată spre America de Sud, peste Pacific, cale de câteva mii de mile. În Chile trăia atunci un număr mare de colonişti germani, unii dintre ei foarte bogaţi şi influenţi, iar amiralul german spera că va putea, cumva, face plinul cu combustibil cu sprijinul acestora. Dorea să ajungă apoi în Atlanticul de Sud, unde ar fi putut face prăpăd, atacând navele comerciale britanice ce veneau dinspre India şi Australia.
În mare grabă, amiralii von Spee şi Cracock se tot caută unul pe altul
Pe drum, germanii au bombardat zdravăn portul francez Papeete din Tahiti, apoi şi-au continuat drumul către Est. La jumătatea lui octombrie, von Spee s-a întâlnit, undeva în apropierea Insulei Paştelui, cu alte două crucişătoare mai mici, Dresden şi Lepzig (de câte 3.500 de tone fiecare). Către coastele chiliene se îndrepta, tot în mare viteză, şi contraamiralul britanic Sir Christopher Cradock, care avea sub comanda sa „o grupare de crucişătoare aproape complet depăşite”, tehnic vorbind. El dorea să îi oprească pe germani şi era pregătit să-i atace, oricând şi oriunde, deşi ştia că navele lui sunt mai slab înarmate. În momentul în care navele lui von Spee şi cele ale lui Cradock s-au angajat în luptă, pe 1 noiembrie 1914, în largul localităţilor chiliene Coronel şi Lota, în sprijinul britanicilor venea, cu viteză maximă, şi puternica – deşi cam vechea – navă de linie Canopus, dar aceasta se afla, încă, la peste 300 de mile (540 de kilometri) depărtare de locul bătăliei. Cradock a putut alinia, pentru luptă, doar trei crucişătoare vechi: Good Hope, Monmouth şi Glasgow, precum şi un crucişător auxiliar, Otranto – care era, de fapt, o navă comercială mare, suficient de puternic înarmată dar complet lipsită de orice plăci de cuirasă.
Bătălia: o oră întreagă de salve de artilerie, trase fără oprire; şi un mare măcel
Duelul de artilerie a fost angajat abia pe la şase şi jumătate seara, întrucât von Spee a amânat, cât a putut, momentul deschiderii focului: chiar poziţia sa pe mare îi cerea, de fapt, asta, întrucât navele sale se aflau între cele britanice şi soarele care tocmai apunea; prin urmare, englezii au avut, cu tehnica de ochire din epocă, dificultăţi serioase în a-şi atinge ţinta, din cauza luminii strălucitoare a
Von Spee, învingătorul de la Coronel: tenace, talentat şi foarte respectat de oamenii pe care-i comanda
astrului zilei. În plus, marea era extrem de agitată, iar punţile navelor britanice erau adesea sub apa valurilor enorme, ceea ce îngreuna şi mai mult tragerea. Cele două crucişătoare germane mari aveau, dimpotrivă, artileria principală instalată, în turele, cu mult deasupra liniei de plutire. Tunarii germani, excelent pregătiţi, au lovit navele Good Hope şi Monmouth încă de la a treia salvă. După o oră de luptă, Good Hope a luat foc şi, grav avariat, s-a scufundat în curând, cu tot cu întregul echipaj şi cu amiralul Cradock. Una din turelele lui Monmouth a sărit în aer, dar nava continua să lupte, deşi doar un singur tun uşor mai era capabil de tragere. Sosit şi el în zona confruntării, venind cu toată viteza, dinspre nord-vest, un al treilea crucişător german uşor, Nürnberg, „i-a dat lovitura de graţie” (lovindu-l cu o torpilă autopropulsată), ne spune Jacques Mordal în cartea sa intitulată Twenty-five centuries of sea warfare. Glasgow, şi el grav avariat (dar cu care ne vom mai întâlni, cam de-aici în 45 de zile), ca şi Otranto, ştiind că n-au absolut nici o şansă, s-au pierdut, în mare viteză, în întunericul nopţii ce se lăsa cu repeziciune. Von Spee, preocupat să nu irosească muniţia şi să nici nu piardă prea mult timp în zona luptei (se temea ca nu cumva să ajungă acolo şi nava de linie Canopus, cu mult mai puternic înarmată decât crucişătoarele britanice deja scufundate) s-a îndreptat rapid către Valparaiso, unde a fost primit cu mare bucurie de către colonia germană de acolo.
Pentru britanici, care dominaseră cu mare lejeritate tot Oceanul Mondial în întreg intervalul de după bătălia de la Trafalgar, din octombrie 1805 (am scris şi despre aceasta, de curând – vezi textul la adresa de Internet http://florindiaconu.com/trafalgar-efectele-multiple-de-ricoseu-ale-unei-zile-care-a-schimbat-lumea-acum-fix-210-ani/), rezultatul catastrofal al bătăliei de la Coronel a fost un şoc enorm. Mărit, şi mai mult, de faptul că, la 3 noiembrie, trei crucişătoare de bătălie germane – care traversaseră pe nevăzute Marea Nordului – au bombardat zdravăn portul Yarmouth, retrăgându-se apoi, spre Est, în mare viteză, înainte ca Royal Navy să poată contraataca.
