Veniţi, veniţi odată: ciocolată, bomboane, acadele şi şerbet, la liiibeeeer!
Ce vezi aici, înmulţit cu măcar cinci sau zece magazine, mari sau mici, în fiece localitate, înmulţit, iar, cu vreo 10.000 sau chiar 15.000 de localităţi, de la sate mărunte la oraşe foarte mari: ce zici?
1953 a fost, să fim bine înţeleşi, un an deloc lipsit de importanţă. În SUA, preşedintele Truman anunţa, la 7 ianuarie, chiar la final de mandat, că ţara sa s-a apucat să construiască bomba termonucleară, pe lângă care cea atomică îi aproape doar o jucărie. Iar în decembrie începea s-apară Playboy: primul număr al revistei lui Hugh Hefner avea o grămadă de poze cu Marilyn Monroe. Între aceste două momente pivotale, s-au mai întâmplat şi altele: în februarie, doi mari savanţi – Francis Crick şi James Watson – descopereau structura moleculei de ADN; la începutul lui martie, Stalin, tiranul cel abject, direct responsabil de moartea câtova zeci de milioane de oameni (dar şi cel care, după ce-a fost aliat al lui Hitler, a contribuit în chip major la înfrângerea Germaniei naziste), moare la Moscova; la sfârşitul lui martie, Jonas Edward Salk anunţă că a reuşit să obţină un vaccin eficient împotriva poliomielitei; la 9 aprilie, Warner Brothers lansează pe piaţă primul film 3D din istoria cinematografiei, intitulat House of Wax (o peliculă horror, pentru cine nu ştie); la 29 mai, neozeelandezul Edmund Hillary şi nepalezul Tenzing Norgay erau primii oameni din lume care ajungeau pe vârful Everest, cel mai înalt din Munţii Himalaya; la începutul lui iunie, Elisabeta a II-a era încoronată în mod oficial ca Regină a Marii Britanii; tot în iunie, dar pe 25 ale lunii, se încheia primul zbor în jurul lumii, în mai puţin de 100 de ore, al unui pasager (ce comprimare uriaşă a timpului necesar pentru a da ocol întregii planete, de la cele 80 de zile despre care ne povestea Jules Verne, în a doua parte a secolului al XIX-lea!); iar în octombrie, Germania Federală cerea oficial să intre-n NATO.
La o mai atentă socoteală, spun în cor papilele gustative, toate-acestea, chiar şi luate-mpreună, pălesc complet, desigur
Dar, dintr-o anumită perspectivă, principalul eveniment al anului acela (dincolo de faptul că întreaga planetă a sărbătorit, deşi în chip foarte discret, 5 ani până la naşterea subsemnatului – LOL şi LOL!) e cu totul altul: Fix la 5 februarie 1953, îşi aduc bine aminte cei mai în vârstă, şiruri nesfârşite de copii (care-şi scoseră, în grabă, toate economiile din puşculiţele în formă de purceluş) s-au înghesuit, toată ziua, în magazinele mari şi mici din Marea Britanie, cumpărând, cu mare entuziasm, dulciuri de
Hm… tu cei vrei, pân’ la urmă?
toate soiurile. La liber. În ziua aceea, raţionalizarea strictă a dulciurilor a luat sfârşit, peste tot în Regatul Unit. La Londra, entuziasmul era la apogeu: un magazin din zona Clapham Common a împărţit, gratis, nu mai puţin de 800 de acadele mari copiilor de şcoală, în pauza de masă. Încetarea raţionalizării dulciurilor a generat, de altfel, un uriaş boom în întreaga industrie producătoare de bomboane, de şerbeturi, de ciocolată şi napolitane: într-un singur an, până în 1954, vânzările au crescut cu peste 100 de milioane de lire sterline, la vremea aceea o sumă absolut imensă (conform unor calcule făcute de Banca Angliei, ce puteai cumpăra pe atunci cu o singură liră sterlină costă acum 20,44 lire – respectiv, la un curs de 5,911 lei pentru un pound, exact 120,82 lei, în bani româneşti).
Guvernul britanic mai încercase, de fapt, să desfiinţeze raţiile la dulciuri, încă din 1949; dar cererea a depăşit, atunci, într-atât de mult oferta, încât, după doar patru luni, raţiile au fost introduse din nou. Ele erau în vigoare încă de pe la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când Marea Britanie, sugrumată aproape complet de războiul submarin total declanşat de Germania, a introdus cartele pentru majoritatea produselor alimentare. Unele fructe de import, de exemplu, au dispărut cu totul, de fapt: în anii de mijloc ai războiului, ştim asta, o banană prăpădită a fost vândută, la licitaţie (una la care s-au înghesuit sute de oameni), cu nu mai puţin de 5 lire sterline. Ani în şir, raţia de dulciuri a fost, în întreg Regatul Unit, penibil de mică: doar 227 de grame pe lună, de persoană, ceea ce înseamnă, oricum am calcula, numai cu puţin peste 7 grame pe zi. Tu, de exemplu, ai putea rezista cu doar 7 grame de ciocolată, sau de şerbet, sau de acadele, sau de bomboane, pe zi? Eu, spun cinstit, nu cred că aş putea. Aşa că mă bucur, din suflet, pentru milioane de oameni, chiar dacă nu-i cunosc, că a existat, în viaţa lor, ziua de 5 februarie 1953. Acum o să lipsesc, o vreme: mă duc iute pân’ la magazin, să mă uit la bomboane. Şi, cine ştie… Dar tu, zi-mi iute, vrei ceva – acadele, marţipan, or anyting else?
