O puternică tradiţie pe care, slavă Domnului, n-o avem deloc
Maiorul nostru era mult mai tânăr decât generalul Pinochet; şi, în mod cert, cu mult mai puţin conservator. Dar în rest…
Acum câteva săptămîni, pe la începutul lui august, Teodor Baconschi posta pe Facebook câteva rânduri pe care le redau aici: „E mare păcat că specialiştii noştri formaţi în Occident n-au priceput că un nou proiect de societate nu poate lăsa la uşă tradiţia ortodoxă. Gherila actuală dintre ‘emancipaţi’ şi ‘retardaţi’ va produce doar anti-occidentalism, naţionalism religios prostesc, adică exact ceea ce ‘specialiştii formaţi în Occident’ n-ar fi dorit să vadă odată întorşi acasă, unde speră să conducă treburile publice…”. Fragmentul în cauză insistă, apăsând până la capăt pe pedală, asupra ideii că racordarea la tradiţie e cumva obligatorie, iar existenţa tradiţiilor e vitală (sau măcar extrem de utilă).
Într-un oraş mărişor pe pe malul Dunării, acum fix 15 ani
Nu contest că aşa e, dar ştiu cel puţin o tradiţie – puternică, de altfel, în multe alte locuri din lume – pe care, de fapt, e mai bine (sau poate nu, cine ştie) că n-o avem deloc. În vara anului 2000, spre finalul cursurilor la Colegiul Naţional de Apărare, întreaga mea promoţie a făcut câteva excursii de studii, în diverse regiuni ale ţării. Coleg de promoţie cu noi era – bizar lucru, recunosc asta – şeful în exerciţiu al Statului Major General (SMG), generalul Chelaru. La vremea respectivă, un număr mare de unităţi militare, mari şi mici, se aflau pe punctul de a fi desfiinţate, iar „domnii cei importanţi” din conducerea Ministerului Apărării, veniţi de la Bucureşti (nu noi, cursanţii de rând ai Colegiului, ci ştabii ăi mari din MapN cu care, întâmplător, noi eram colergi), aveau să aibă cuvântul ultim: unitatea asta rămâne în funcţiune, cealaltă dispare.
Într-o asemenea situaţie, diverse unităţi militare încercau, fiecare cum putea, să supravieţuiască. Într-un oraş mărişor de pe malul Dunării – nu contează care, n-o să precizez asta, ca nu cumva să le fac vreun rău oamenilor despre care-i vorba aici – am ajuns, între altele, la o companie independentă, parcă (sau, poate, o fi fost batalion) de cercetare-diversiune. Care se afla pe lista de unităţi condamnate la desfiinţare, dacă asta era voia mărimilor din Capitală. Am vizitat cazarma, unde un pluton tocmai era în exerciţiu de supravieţuire. Amabili, oamenii aceia ne-au îmbiat să luăm masa cu ei, fiindcă – ne-au zis ei, voioşi – „avem destul!”. Destulul în cauză era alcătuit dintr-o grămadă consistentă de fâşii de carne de şarpe bine prăjite, ca şi din lipii coapte pe pietrele din curte. După ce câţiva dintre noi s-au îngălbenit brusc la faţă, am fost luaţi iute de acolo, ne-am continuat plimbarea şi, peste vreo 20 de minute, am ajuns în sala de mese.
Zidul de fripturi
Ne-am aşezat, rupţi de foame (ziua fusese una lungă, cu multe vizite şi cu mult umblat pe jos), şi s-au pornit de îndată să vină, dinspre bucătărie, mâncărurile. În cantităţi absolut nebuneşti, ca la orice petrecere românească organizată de o instituţie, indiferent care e aceasta (şi aceste excese ţin cumva de tradiţia naţională – de fapt, de partea cea mai păguboasă a acesteia, dacă e să fim cât mai precişi).
În final, pe masa noastră se înalţa un morman de fripturi atât de înalt, încât puteam vorbi cu cel aflat dincolo de cărnuri doar dacă – fără nici o exagerare – mă ridicam niţel în picioare. Şi, cum noi nu eram deloc persoanele cele mai importante de acolo, pe alte mese stivele de fripturi şi de cârnaţi erau încă şi mai mari, aproape ca nişte metereze. Pe noi ne servea un tinerel care, în mod clar, părea să fie „din alt film”. L-am şi întrebat ce caută acolo. Mi-a răspuns, vădit amuzat, dar abia după ce s-a lămurit că vorbeşte cu un civil: „Păi pe mine m-au împrumutat, pentru ziua de azi, de altă unitate, de dincolo de gard, că au zis că au nevoie, neapărat, de cineva care să ştie bine englezeşte şi franţuzeşte, fiindcă o să fie şi oaspeţi străini” (erau, într-adevăr, cu noi în promoţie un american şi un ofiţer francez).
L-am întrebat, în continuare foarte curios, ce crede el despre mormanele uriaşe de fripturi de pe mese. Mi-a zis, după ce m-a tras de-o parte, ca să nu audă şi ceilalţi de la masă: „Când domnu’ maior (acesta era gradul militar al celui care comanda unitatea în cauză) a aflat, acum vreo trei luni, că o să vină aici în unitate şeful SMG, împreună cu tot soiul de alţi şefi şi şefuleţi din Minister, şi-a strâns toţi oamenii – soldaţi, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri – şi le-a zis: „Ştiţi că suntem pe lista de unităţi ce ar putea fi desfiinţate. Şi ar fi păcat, asta-i o unitate militară care moşteneşte tradiţia uneia înfiinţate încă din vremea lui Cuza. Dar nu avem ce face, nu noi decidem. Am putea însă, dar asta doar DACĂ voi vreţi, să-i ghiftuim bine de tot pe nemernicii ăia veniţi de la Bucureşti, poate-poate se vor gândi la noi cu ceva bunăvoinţă”. Mi s-a părut cam tare – şi destul de puţin credibilă – chestia cu „nemernicii”, dar interlocutorul meu mi-a tăiat-o, scurt: „Dacă nu credeţi, ieşiţi în curte şi întrebaţi pe oricare din băieţi, să vedeţi ce-o să vă spună”.
Prin vot, cu clară unanimitate
Maiorul – a continuat interlocutorul meu – le-ar mai fi zis subordonaţilor săi: „Mulţi dintre voi plecaţi acasă în doar cîteva luni, atunci vă vine liberarea, vi se termină stagiul militar. Eu nu vă cer nimic. Nu vreau. Şi nici n-ar fi corect. Voi decideţi DACĂ merită ca unitatea asta să mai existe, voi decideţi dacă merită să încercăm să-i ghiftuim pe nemernicii ăia, poate pleacă îmbunaţi şi nu ne desfiinţează”.
Şi militarii au decis: au organizat, chiar în seara aceea, un vot secret, cu bileţele puse într-o cutie de carton. Şi au hotărât, în unanimitate şi în mod voluntar, să pună de-o parte toată raţia de carne, vreme de aproape trei luni, ca să-i poată ghiftui pe toţi „nemernicii veniţi de la Bucureşti”.
Mă bucur şi-acum că n-apucasem să înghit, până atunci, decît vreo două îmbucături de pâine şi brânză, precum şi-o jumătate de roşie. De fripturi nici nu m-am putut atinge, din motive lesne de înţeles, cred (ca să nu fie probleme, le-am spus comesenilor mei că nu mă simt prea bine; şi, bun lucru, mi-am adus aminte că am în geantă o ciocolată mare de tot, nemţească, cu alune, pe care am dovedit-o de îndată).
Ca atuci când auzi cum glonţu-i vârât pe ţeavă
Episodul acesta nu e, desigur, unul despre fripturi. Şi nici despre norocul de a avea, prin geantă, ceva de îmbucat. Aici vorbim, în realitate, despre charismă. Maiorul în cauză era, în mod clar, un personaj pe deplin charismatic. Foarte charismatic, dacă e să forţăm niţel limitele limbii. Nu poţi da ordin unei unităţi întregi să nu mănânce carne, trei luni în şir, doar pentru că aşa vrei tu. Dar, dacă autoritatea ta e una desăvîrşită, mai puternică – în realitate – chiar decât a lui Dumnezeu, Tatăl Ceresc (cel puţin acolo, în cazarmă), nici nu-i nevoie să dai ordin. E suficient să sugerezi, chiar şi doar ridicând o sprânceană. Pentru asta, însă, e nevoie ca toţi oamenii pe care-i conduci să te respecte 100 %. Şi să te recunoască, şi-n somn, ca şef al lor.
Habar n-am ce calităţi umane şi profesionale avea maiorul nostru; şi nici cum le dovedise. Sunt însă perfect convins, şi astăzi – şi mă trece un frison rece, ori de câte ori mă gândesc la asta – că, dacă ofiţerul în cauză le-ar fi zis oamenilor lui nu că „nemernicii de la Bucureşti” trebuie îndopaţi zdravăn, ci că ei trebuie daţi jos, cu forţa, militarii l-ar fi urmat, cu toţii, fără nici o ezitare, într-o lovitură de stat militară, indiferent de şanse, indiferent împotriva cui.
Nu ştiu câtă autoritate reală au unii dintre generalii noştri actuali (nu multă, dacă mă gândesc la figuri ridicole şi greţoase, de tipul lui Gabriel Oprea, căruia în armată i se zice, adesea chiar pe faţă, „ghinărarul izmenelor”). Dar maiori şi colonei, de tipul celui despre care am vorbit aici, sunt destui. Pe unii îi şi cunosc.
Revenind acum la tradiţie, îi mulţumesc bunului Dumnezeu, în fiecare zi, gândidu-mă la acest episod, că ne lipseşte, cu desăvîrşire, tradiţia loviturilor de stat militare. Bine că nu trăim în America Latină, unde maiorul nostru ar fi fost, acum, probabil la al patrulea său mandat prezidenţial. Aşa că închei, contrazicându-l niţel – n-am încotro! – pe Teodor Baconschi: măcar uneori, şpilul nu constă în a nu lăsa la uşă tradiţia, ci e să n-ai deloc tradiţie; în anumite cazuri, cum e cel de faţă, parcă e mai bine aşa! Tu ce zici?
