I-am găsit pe cinci dintre teroriştii ascunşi printre refugiaţii din Siria: iată-i aici!
Ce zici, prietene: nu-i aşa că te simţi cu cuţitul la beregată şi că mori, pur şi simplu, de frica atacurilor teroriste atunci când îi vezi pe cei aceşti cinci bebeluşi sirieni zăcând pe caldarâm, în portul Pireu? Sau crezi, poate, că n-o fi nişte bebeluşi amărâţi ai unor refugiaţi disperaţi, ci nişte jihadişti sângeroşi, dar tare abil deghizaţi?
Pe parcursul ultimelor două sau trei luni, unul din „argumentele” cele mai jegoase pe care le-am auzit, intens vehiculate în întreg spaţiul public, folosite pentru a legitima, cumva, cinismul şi xenofobia multor europeni în faţa dramei crunte a refugiaţilor ce vin dinspre Orientul Mijlociu este legat de chestiuni de securitate. Vocile în cauză susţin, individual şi în cor, că refugiaţii constituie, în realitate, doar o imensă ameninţare pentru fiecare om, fiecare localitate, fiecare ţară din Europa. „Mulţi dintre refugiaţi nu sunt, de fapt, refugiaţi, ci sunt terorişti sângeroşi, bine instruiţi; care intră acum în Europa şi, mai încolo, o să încerce să ne taie gâtul, intrând, noaptea, prin casele noastre”, spun mulţi. Folosind, pentru a-şi promova aceste idei (care fac, practic, apologia intoleranţei, a lipsei de milă, de solidaritate umană elementară), orice: poveşti inventate, fotografii trucate, statistici intenţionat deformate.
Cu destulă probabilitate, printre valurile de refugiaţi disperaţi care năvălesc acum, într-un ritm mai intens ca în anii anteriori, spre Europa se află, desigur, şi fundamentalişti musulmani puşi pe rele. Veniţi aici „cu treabă”, să facă rău. Cam câţi ar putea fi ei? 1.000 din peste 700.000 de refugiaţi intraţi doar anul acesta în UE? Poate. Cu siguranţă, aceşti 1.000 vor încerca, pândind momentul, să ucidă, pe cine pot. Să provoace haos. Şi panică. Asta e „fişa postului” lor: teroriştii de oricând şi de oriunde se îndeletnicesc cu răspândirea terorii.
E, cumva, acesta un motiv serios pentru a nu-i ajuta, ]n nici un fel, pe ceilalţi 699.000 de refugiaţi? În nici un caz! Să te întreb ceva, ]n mod direct: Dacă vezi un om căzut pe stradă, în mijlocul Bucureştiului, gemând şi cerând ajutor, tu ce faci? Îl ajuţi sau, dimpotrivă, te gândeşti că, dacă tuşeşte cumva atunci când îl ridici, ar putea să te împroşte niţel cu salivă şi, vai, dacă are TBC; sau hepatită; sau cine ştie ce altă boală? Eu cred că, dacă eşti într-adevăr om, sari să-ţi ajuţi semenul, fără să te gândeşti la tot felul de chestiuni posibile, e drept, dar probabile doar în proporţie de 0,000000000001 %.
Încă o întrebare; plus o constatare-avertisment
Uită-te, te rog, măcar sase sau şapte secunde – dar cu mare atenţie – la fotografia pe care am postat-o împreună cu acest text. Cei cinci bebeluşi întinşi pe jos, direct pe caldarâm tocmai au sosit, la Atena, venind, peste Marea Egee, dinspre Siria, împreună cu părinţii lor (şi de aici, din Grecia, nu uita, mai fac, dacă merg cu maşina, cel mult două zile până la Bucureşti). Ce zici: copilaşii ăştia, crezi tu, se pregătesc, oare, să ne omoare pe noi doi, sau doar sunt groaznic de flâmânzi; şi de înfriguraţi; şi foarte disperaţi? Dar, fii atent: chiar ei, aşa amărâţi cum îi vezi, sunt cei despre care unii – inclusiv destui politicieni şi lideri de opinie din România – îţi tot spun: „Uite-i! Uite-i! Nu pricepi că, dacă îi primim la noi, ai toate şansele să mori ca un câine, de mâna lor?”.
Cât despre cum e să mori ca un câine – aşa cum, reiau, ne tot zic unii că vom păţi, în curând, şi anume tocmai din cauza celor pe care îi primim acum în Europa – în România nici nu-i nevoie de terorişti: e suficient, de exemplu, să te angajezi în Poliţie, să fii escorta pe motocicletă a marelui om de stat Gabriel Oprea şi să nimereşti într-o groapă, cu viteză, pe când îl păzeşti pe importantul demnitar atunci când el tocmai râgâie ghiftuit, venind de la masa de prânz. Nu dă nimeni nici doi bani pe tine, coloana merge mai departe, în mare viteză (poate Găbiţă al nostru are nevoie şi de un digestiv mic, după masă, ce nu înţelegi?). Şi tu crăpi acolo, pe şosea, chiar ca un câine fără să fie nevoie să te omoare nu ştiu ce terorişti; care nici nu prea există, în realitate. Noroc că există, însă, şi are maaaaaaare grijă de noi, Gabriel Oprea, intrat deja în legendă cu porecla sa nepieritoare: “generalul izmenelor”.
