11 septembrie: bilanţ sec, după 14 ani de global war on terror
Acum exact 14 ani, mii de civili erau uciși la New York, într-un atac terorist organizat de al-Qaida
La 11 septembrie 2001, exact la ora când primul avion deturnat de teroriştii din al-Qaeda se izbea de unul din cele două turnuri gemene de la World Trade Center, la New York, eram la Casa Presei. Săteam la coadă, după vreo opt ore de muncă, să-mi iau un şniţel de la o dugheană lipită de peretele clădirii, în spatele unui şir de coloane groase. Când din diverse redacţii au început să vină, în goană, tot mai mulți oameni dând din mâini şi strigând, cât îi ţineau bojocii: „Veniţi iute înapoi, dar chiar acum, că în America lucrurile au luat-o razna!”, curtea din faţa clădiroiului construit în anii 50 s-a golit, brusc, ca lovită de o sinistră baghetă magică.
La prima vedere, succesul e desăvărşit
După 14 ani de război (global şi continuu) contra contra terorismului internaţional cu rădăcini într-o anumită interpretare (una extrem de rigidă şi intenţionat deformată) a religiei islamice, rezultatele pozitive nu sunt – în aparenţă – deloc puţine. Organizaţia teroristă şi fundamentalistă al-Qaeda a fost lovită crunt, în mod repetat; a fost înfrîntă pe cîmpul de luptă în multe ocazii; şi nu mai este, astăzi, decât o palidă şi jalnică umbră a ameninţării pe care o constituia în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate. Osama bin Laden, cel care a planificat şi condus, din Afganistan, atacurile de la 11 septembrie, a fost găsit, după ani de căutări, de americani; iar forţele speciale ale SUA, într-un raid spectaculos, l-au trimis la Allah pe liderul care declara, cu abominabilă senitătate, în 2001, că e absolut firesc ca mii de civili americani să fi fost omorâţi la 11 septembrie, fiindcă ei ar fi cei vinovaţi – întrucât plătesc taxe şi impozite – de toate relele (?) pe care Occidentul le face lumii islamice. Împotriva terorii cu rădăcini în varianta cea mai agresivă a fundamentalismului islamic, s-a constituit rapid – şi funcţionează încă – o coaliţie internaţională uriaşă, care grupează, cu totul, cu mult peste 50 de ţări, adică mai mult de un sfert din numărul total de state din lume.
Hidoşenia desăvârşită a unui lung şir de erori
Dar, dincolo de aceste rezultate pozitive (puţine la număr, de altfel; şi extrem de fragile, pe deasupra) se întinde un nesfârşit ocean de riscuri şi ameninţări majore, născute din chiar şirul interminabil de masive (şi tare greu de înţeles) erori politice şi strategice comise de Occident în lungul conflict pe care-l numim global war on terror.
Occidentul a intervenit, în forţă, în Irak şi în Afganistan (şi bine-a făcut când a decis asta). Dar nu numai că forţele şi mijloacele alocate acestor operaţii de pacificare şi stabilizare au fost, de fapt, complet insuficiente. În chip absolut bizar, după ani de eforturi şi după mii de combat casualties (inclusiv câteva duzini de morţi şi răniţi din rândul contingentelor militare româneşti), Occidentul s-a retras din ambele ţări, înainte ca acestea să fi fost definitiv pacificate şi stabilizate. Ca să traduc din română în română, mii de oameni au murit aproape degeaba, şi sute de miliarde de dolari au fost cheltuiţi tot cam degeaba, atâta timp cât în ambele ţări, astăzi, starea generală de securitate continuă să fie una absolut lamentabilă, iar ţările în cauză sunt, la fel ca acum 14 ani, pepiniere unde cresc noi generaţii de terrorişti care urăsc Occidentul.
La fel, Occidentul n-a fost în stare să imagineze şi să aplice, în timp util şi cu eficienţă reală, nici o strategie profilactică menită să stăvilească mutaţiile care caracterizează dinamica terorismului cu rădăcini în interpretarea deformată a religiei islamice. E drept, al-Qaida e în pierdere de viteză. Dar Occidentul – cu toată superioritatea lui financiară, tehnologică, militară – n-a fost capabil să facă nimic pentru a preveni şi pentru a opri ascensiunea fulgerătoare a Statului Islamic (ISIL).
Mai mult, Occidentul a comis şi alte erori politico-strategice impardonabile. A acceptat ca, în Pakistan, generalul Musharraf să fie înlăturat de la putere (acesta fiind înlocuit de guvernări civile succesive, slabe şi vădit ineficiente). Să fie clar: Musharraf nu era deloc vreun prieten al modelului democratic occidental, ci un lider autoritar, de tipul lui Attatürk, părintele Turciei moderne. Dar, totuşi, el era un om care a menţinut Pakistanul pe o traiectorie mult mai predictibilă şi mult mai pro-occidentală decât aceea de acum. Din nou, ca să traduc din română în română, Occidentul – atunci când a decis că Musharraf trebuie să plece – şi-a dat foc la valiză, cu propria-i mână, în acea regiune de importanţă vitală a Eurasiei.
La fel, atunci când Israelul – singura democraţie funcţională reală, precum şi singurul aliat politico-militar stabil al Occidentului în întregul Orient Mijlociu) se apără cu eficienţă de teroriştii musulmani din Gaza sau din Liban, susţinuţi pe faţă de ciuma şiită de la Teheran, Occidentul zbiară de indignare, fără nici un motiv, atunci când ar trebui să aplaude, de fapt, fără oprire (fiindcă, să nu uităm asta, fiecare militant al Hamas sau al Hezbollah scos din luptă de israelieni înseamnă, în realitate, un atentator în minus pe străzile din Occident!).
Ca un soi de bomboană pe colivă
Dar cea mai gravă eroare strategică şi politică a Occidentului (una direct legată de dinamica războiului global contra terorismului islamic) este însă, de ani buni, neintervenţia în Siria. La Damasc se află acum la putere un scelerat care foloseşte arme chimice împotriva propriului popor. Pe acesta îl ajută, pe faţă, o Rusie tot mai ostilă Occidentului, ca şi şi un Iran imperial şi revizionist, de asemenea intens ostil Occidentului. În acest timp, Occidentul şade cu mâinile încrucişate, uitându-se, tâmp, fără să mişte nici un deget, cum sute de mii de oameni sunt măcelăriţi de regimul Assad, pe-o mână cu Rusia şi Iranul; şi cum Siria se transformă, cu fiece zi, în pepinieră de jihadişti tot mai experimentaţi (care, mai devreme sau mai târziu, vor face atâta atâta rău Occidentului, încât atacurile de la 11 septembrie ar putea să ni se pară, atunci, floare la ureche).
Cum politicienii occidentali (inclusiv cei din România) nu întreprind nimic serios pentru a pune capăt acestor primejdii şi riscuri, și nici pentru a îndrepta, cumva, erorile pe surt descrise aici, doar bunul Dumnezeu ar mai putea să ne ajute. Şi tot El, desigur, e singurul ce îi poate odihni pe toți cei ucişi la 11 septembrie 2001, ca şi pe miile de eroi, ştiuţi sau neştiuţi, ai lungului global war on terror.
