Iată, România-i, în sfârşit, pe primul loc în lume: reactorul termonuclear cel secret din zona Eroilor
Cam aşa arăta, în 2011, în plină construcţie, stellaratorul german ce imită procesele de fuziune atomică din Soare.
Acum câteva zile, în Germania a fost pus în funcţiune, într-o scurtă probă de lucru, un reactor cu fuziune atomică, numit stellarator sau W7-X (acesta a costat cu mult peste un miliard de dolari şi a înghiţit, până acum, mai mult de un milion de ore de muncă, aflăm din textul publicat la http://oilprice.com/Alternative-Energy/Nuclear-Power/Fusion-Energy-Facing-A-Major-Test-This-Month.html). Reactorul cu fuziune imită, dacă e să vorbim în termeni foarte simpli, procesele prin care stelele (inclusiv Soarele nostru) produc energie. Cum plasma din interiorul reactorului poate atinge – cel puţin aşa spun calculele – cam 100 de milioane de grade Celsius, nu există, în lume, nici un material solid prin care să circule, cu viteză enormă şi pe o traiectorie circulară, particulele ultra-incandescente. Aşa că fluxul de plasmă este menţinut în interiorul unui câmp magnetic extrem de puternic, generat de nişte maşinării mari, fiecare, cam cât o casă. Şi-n SUA există, de multă vreme, preocupări legate le fuziunea nucleară controlată (vezi informaţiile oferite de Departamentul Energiei, la http://science.energy.gov/fes/). Şi-n alte ţări, lucrurile se petrec cam la fel. În Franţa, de exemplu, savanţi din 35 de naţiuni fac, chiar acum, eforturi pentru a duce până la capăt un proiect la fel de ambiţios ca acela german şi care-i numit International Thermonuclear Experimental Reactor (ITER).
În acest timp, în Micul Paris…
Între timp, în Bucureşti, la doar doi paşi de Facultatea de Medicină, pământul s-a lăsat brusc, vinerea trecută. În mijlocul oraşului a apărut astfel, complet pe neaşteptate, cam ca-n filmele horror, o groapă monstruoasă. La ochi, ca să zic aşa, în toată tasarea asta de pământ (tasare e un cuvânt care, în româna populară, denumeşte ceea ce bunicii noştri numeau surpare) ar intra, zic eu, cam vreo trei reactoare – sau poate, bine înghesuite, chiar vreo cinci – de tipul celui pus recent în funcţiune de Germania. Tii, te pomeneşti, atunci, că-i de bine. O fi vreun semn că, poate, sub Bucureşti, bine ascuns în plin centru al oraşului, un grup de savanţi a construit, în mare şi desăvârşit secret, ani în şir, un reactor termonuclear românesc, unul cu mult mai puternic decât oricare altul din întreaga lu…… Cum, prietene? Nu-i nici un reactor acolo? Păi şi noi despre ce mama dracului scriem aici? Şi cum a apărut, din senin, această groapă imensă, ca un crater de meteorit? A, a fost, zici tu, doar un accident de lucru, în timpul construcţiei liniei de metrou care, cândva, va fi deschisă către Drumul Taberei. Cel puţin aşa ne explică Ministerul Transporturilor, într-un comunicat preluat şi de hotnews.ro: „Ca urmare a străpungerii planificate a peretelui de beton armat al incintei staţiei de metrou Eroilor în zona intersecţiei dintre axul 1 şi linia 2 pentru intrarea în statie a utilajului TBM, s-au produs infiltraţii cu antrenare de material solid pe conturul utilajului. Fenomenul s-a declanşat în data de 11 decembrie 2015, la ora 15.30, generând tasări sub placa carosabilă. Imediat, constructorul a umplut golurile apărute sub carosabil cu circa 70 de metri cubi de beton”. Sursele deschise ne mai spun şi că a doua zi după apariţia gropanului cel imens, „traficul rutier pe bulevardul Eroilor, între str. Carol Davila şi Pod Eroilor, şi pe bulevardul Eroilor Sanitari, între str. Carol Davila şi Piaţa Operei, a fost întrerupt din cauza surpării terenului.” Autorităţile ne liniştesc, atât cât le duce mintea şi cât îngăduie situaţia: Dan Costescu, ministrul Transporturilor, spune că „sunt accidente tehnice care se întâmplă oriunde in lume. Au fost în Barcelona, au fost în Londra accidente similare. Ele sunt, pur şi simplu, incidente tehnice în cursul derularii normale ale activităţii”. ISU, la rândul său, nu poate garanta siguranţa locuitorilor din zonă, iar cel puţin 14 persoane au fost deja evacuate. Traficul înspre şi dinspre Drumul Taberei şi Militari – care şi aşa era un coşmar, şi nu doar la orele de vârf – a fost perturbat şi mai tare, pentru cel puţin 30 de zile.
În mijlocul Bucureştilor, o surpare imensă, de te duci cu gândul, de îndată, la cine ştie ce proiect secret, ascuns, cine ştie cum, sub zona centrală a oraşului.
Ne explică totul, foarte clar, de fapt, Daniel Chirot
La prima vedere, toate astea-s cam greu de înţeles. Să ne lămurim, totuşi: în Europa, mai multe ţări constuiesc reactoare cu fuziune, proces tehnologic ultracomplicat, ultrasofisticat, ultrascostisitor dar şi, iată, pe punctul de a fi încununat de succes. Tot în Europa, altă ţară – reiau: tot în Europa, tot în secolul XXI, tot în interiorul UE – „construieşte” doar gropane imense, în plin centru al unui oraş care era numit, odată, Micul Paris. Cele două episoade par, nu-i aşa, din două filme complet diferite. E, nu-i aşa, ca şi cum România ar fi – vorba basmelor – pe un cu totul alt tărâm decât Germania. De fapt, probabil că situaţia asta (care, să fie clar, nu-i deloc amuzantă, ci doar una crunt de tristă) e, cumva, normală. Asta, desigur, dacă ne uităm cu atenţie, de exemplu, în ce ne spune, foarte clar, o carte tradusă şi în româneşte, încă din 2004. Ea se numeşte Originile înapoierii în Europa de Est şi a fost coordonată de sociologul Daniel Chirot (la noi a apărut la Editura Corint, în 2004, în traducerea lui Victor Rizescu, coleg de-al nostru la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti). Chirot ne spune că fiecare ţară din Europa de Est poate fi considerată, fără greş, ca fiind doar un element din „periferia unei regiuni înapoiate” (op. cit., p. 12). Iar în capitolul VII, Gale Stokes ne spune – cu referire directă la noi, la România – că „birocraţia română nu a reuşit, sau nu a încercat, să găsească o modalitate prin care să îi transforme pe ţărani în altceva decât mici proprietari neviabili economic” (op. cit., pp. 291-292). Aşa se petreceau lucrurile în perioada interbelică, aşa se petrec şi azi. Să nu avem iluzii: noi nu trăim, de fapt, în secolul XXI, ci mai degrabă în secolul al XII-lea (sau, ca să fiu niţel mai optimist, poate al XIII-lea), iar modernitatea reală şi dezvoltarea reală sunt, prin urmare, la mai multe sute de ani depărtare, în viitor.
Acestea fiind zise, chestia cu gropanul din zona Eroilor e mai degrabă firească: îi cam la fel cum, în Evul Mediu, năvăleau peste noi ba tătarii, ba turcii, ba tătarii, din nou. Dar acum ne-am scos, totuşi: avem metrou! Însă, vai nouă, acesta mai provoacă, din când în când, şi ceva surpări, unele masive, ale străzilor din oraş. Asta-i nasol de tot, fiindcă împotriva numitelor gropi căscate brusc în carosabil nu putem, oricât ne-am strădui, să folosim străvechea tactică a pământului pârjolit (nici n-am avea cum, de fapt, fiindcă nu prea mai avem, aşa cum ştii, nici păduri destule, ca să plecăm acolo, în bejenie, cu tot cu casetofonul cu baterii, ăla care tot cântă, în mod obişnuit, manele d-alea, date la maximum, să audă şi urechile lu’ tot cartieru’).
