Duzini de hâde coşuri mari, ivite brusc: oh, ce catastrofă pentru-aşa un imperial obraz!
În nerozia lor absolută, ruşii – spun destule lucrări de istorie – au crezut iniţial că exploziile torpilelor şi obuzelor japoneze lansate în vremea atacului de noapte de la 8 februarie 1904 sunt doar focuri de artificii de la petrecerea amiralului Stark, un ins cu pile mari la curtea imperială de la Sankt Petersburg
Cele câteva zeci de coşuri rotunde şi înalte au apărut brusc – ce hidoşenie! – pe când era încă pe deplin întuneric: mai precis, în noaptea de 8 spre 9 februarie a anului 1904. Exact la ora când numitele coşuri de fum ale navelor de luptă japoneze şi-au făcut simţită prezenţa, declanşând un tsunami de evenimente cu consecinţe ce-au zguduit până şi oameni aflaţi la 11.000 de kilometri depărtare, spre vest, mai toată ofiţerimea garnizoanei şi flotei ruseşti din Port Arthur (un port militar rusesc aflat în nordul Mării Galbene, deci la vest de Pensinsula Coreeană) se-nghesuia, de zor, la un imens zaiafet oficial, organizat de amiralul rus Oskar Victorovici Stark, comandatul-şef al Flotei ruse din Oceanul Pacific, cu ocazia zilei de naştere a soţiei sale.
Knock-out foarte clar, şi-ncă din primul minut
Pe la 22.30, 10 distrugătoare japoneze (cu câte 3 şi 4 coşuri de fum fiecare) încep să se apropie de Port Arthur; ele se întâlnesc, pe neaşteptate, cu nave ruseşti aflate-n patrulare şi încep să manevreze cu viteză. Două dintre navele nipone se ciocnesc între ele, iar restul de opt se pierd în noapte. Ruşii sunt complet derutaţi, dar nu reacţionează în vreun fel. La 28 de minute după miezul nopţii, patru din cele opt distrugătoare japoneze rămase neavariate lansează, ivite complet pe neaşteptate din beznă, o salvă de torpile împotriva crucişătorului rusesc Pallada (6.700 de tone, construit la Sankt Petersburg şi înarmat cu 8 tunuri de 152 mm), care e serios avariat. Ruşii continuă să nu reacţioneze, unii crezând chiar că exploziile îngrozitoare sunt doar focurile de artificii de la petrecerea amiralului Stark. Urmează apoi şi alte atacuri, iar japonezii mai reuşesc să avarieze foarte grav şi două dintre puternicele cuirasate ruseşti, Retvizan şi Tsesarevich (acesta fusese construit în Franţa şi avea un deplasament de peste 13.000 de tone, o viteză de 18 noduri, o rază de acţiune de 5.500 de mile marine; cuirasatul a costat peste 11,3 milioane ruble şi era înarmat cu 4 tunuri de 305 mm, 12 de 152 mm şi 20 de 75 mm). Pe la ora 02.00 are loc ultimul atac japonez cu torpile, lansat de distrugătorul japonez Oboro (o navă micuţă, de doar 305 tone – sau cel mult 410, cu încărcătură maximă, construită în 1897 în Marea Britanie, la Yarrow, împreună cu o altă navă de acelaşi tip, ambele făcând parte dintr-o clasă cuprinzând, cu totul, 6 bastimente; Oboro, ca şi alte nave japoneze de acest tip, avea o viteză maximă de 31 de mile marine pe oră, o lungime de aproape 68 de metri, 6 piese de artilerie – dintre care două de calibrul 80 mm, două tuburi lans-torpilă şi un echipaj de 55 de oameni). La ora aceea, ruşii începuseră să se dezmeticească întrucâtva, iar bateriile lor de coastă au deschis focul, în sfârşit, asupra navelor uşoare japoneze, care s-au şi restras. Atacul japonez de noapte fusese întreprins fără declaraţie oficială de război (acelaşi lucru urma să se întâmple şi în 1941, atunci când niponii au declanşat un alt război în Pacific, atacând, tot prin surprindere, flota americană de la Pearl Harbor). În acest atac de noapte cu durata ceva mai mare de 90 de minute, japonezii au reuşit să scoată din luptă 3 nave mari ruseşti. Era un început foarte prost, pentru ruşi, al războiului ce-avea să continue până în 1905.
Echilibru iniţial, rapid distrus
Flota rusească aflată la ancoră în Port Arthur, la începutul lui februarie 1904, nu era deloc mică. Ea era alcătuită din şapte cuirasate noi, fiecare cu câte 4 tunuri de 12 ţoli; la acestea se adăugau crucişătorul cuirasat Bayan, precum şi cinci crucişătoare protejate (adică acoperite doar parţial cu plăci de blindaj). Ruşii aveau şi destule nave de luptă mai mici – 27 de distrugătoare şi torpiloare, de exemplu, ca şi mai multe canoniere şi nave auxiliare. Japonezii, la rândul lor, aveau şase cuirasate nou-nouţe, cinci crucişătoare cuirasate, alte patru crucişătoare (Helmut Pemsel spune, în Von Salamis bis Okinawa: Eine Chronik zur Seekriegsgeschichte, apărută la München, la J.F. Lehmanns Verlag, în 1975, p. 188, că numărul total al crucişătoarelor japoneze neprotejate de cuirasă era mai mare, de fix 12 bastimente), plus 15 distrugătoare şi vreo 20 de torpiloare.
La ora 9.00, în dimineaţa următoare, crucişătoarele grele ale amiralului Shigeto Dewa, (adjunct al amiralului Heihachirō Tōgō, şeful flotei imperiale japoneze) s-a apropiat, cu patru crucişătoare mari, până la 7.500 de yarzi de Port Arthur, care părea complet paralizat (ruşii erau într-un asemenea hal de năucire după atacul din noaptea precedentă, încât nici măcar nu i-au văzut pe japonezi). Prin urmare, escadra de luptă principală japoneză, comandată de însuşi amiralul Heihachirō Tōgō, aflat la bordul cuirasatului Mikasa (acesta fusese construit în Marea Britanie, de firma Vickers; avea un deplasament de 15.380 tone, o viteză de 18 noduri, o rază de acţiune de 9.000 de mile şi era înarmat cu 4 tunuri de 305 mm, 14 de 152 mm, 20 de 12 livre sau 76 mm, precum şi cu patru tuburi lans-torpilă), s-a apropiat, pe la ora 12.00, la nici cinci mile de portul rusesc. Aşezate în linie de şir, navele nipone au deschis focul asupra escadrei ruse, avariind serios cuirasatele Petropavlovsk şi Poltava, precum şi crucişătoarele Novik, Diana şi Askold. După un bombardament naval foarte intens, de 20 de minute, japonezii s-au retras: dar realizaseră, de fapt, cam tot ce-şi propuseseră: 8 nave mari ruseşti, dintre care patru cuirasate, erau avariate sau chiar complet scoase din funcţiune încă din primele ore ale primei zile de război (şi, prin urmare, aproape perfectul echilibru de forţe iniţial, dacă ne referim mai ales la numărul de nave de luptă mari, era înlocuit, brusc, cu o zdrobitoare superioritate japoneză, care-a şi fost menţinută, de altfel, până la sfârşitul războiului).
Amurgul definitiv al lumii dominate de Europa, de fapt
Navele ca navele, dar voinţa de luptă a ruşilor a fost, şi ea, aproape complet năruită de atacul japonez realizat, prin surprindere, cu-aşa notabil succes. Ca urmare, când – tot pe 9 februarie, în cursul zilei – japonezii veniţi dinspre Sasebo au început să debarce forţe terestre masive la Tschemulpo, un port aflat la mică distanţă de Seul, în sudul Coreei, ruşilor nici măcar nu le-a mai trecut prin cap să-şi scoată flota din Port Arthur şi să intervină. Ca urmare, armata japoneză a putut debarca în linişte şi, în plus, niponii au mai şi distrus, tot la Tschemulpo, încă două nave de luptă ruseşti: frumosul crucişător Variag (6.500 tone, construit la Philadelphia, în SUA şi înarmat cu 12 tunuri de 152 mm) şi o canonieră al cărei echipaj a preferat să-şi sabordeze micul bastiment, astfel încât acesta să nu fie capturat de inamic.
Şi restul războiului (având ca episoade principale asediul şi căderea Port Arthurului, sabordarea ruşinoasă a flotei ruseşti, bătălia terestră de la Mukden, precum şi bătălia navală decisivă de la Tsushima, în 1905) a fost, de fapt, un şir aproape neîntrerupt de catastrofe pentru ruşi – dovadă clară, pentru oricine-avea ochi să vadă – că era ceva în mare neregulă şi cu eficienţa generală a regimului ţarist, dar şi cu moralul naţional rus. Subliniez aici şi faptul că unele din episoadele care-au urmat după atacul de noapte de la 8 februarie 1904 sunt, de fapt, de tot râsul, mai rău ca-n filmele cu proşti. Pe 11 februarie 1904, la doar trei zile după atac, de exemplu, puitorul de mine rusesc Yenisei a primit ordin – de la şefii cei mari, care-şi mai reveniseră cumva din şoc – să mineze zdravăn căile de acces în port, ca nu cumva să vină, din nou, japonezii peste noapte. Dar munca de lansare la apă a minelor marine a fost întreprinsă cu-atâta indolenţă şi cu-atâta nepricepere, încît una din mine a lovit cârma bastimentului rusesc şi a explodat. Deflagraţia a fost atât de puternică, încât Yenisei s-a scufundat pe loc, în incident murind şi 120 din cei aproape 200 de oameni din echipaj. Mai mult, crucişătorul Boyarin (o navă foarte frumoasă, de 3.200 de tone, cu viteza maximă de 22 de noduri, înarmată cu 6 tunuri de 120 mm şi construită într-un şantier din Danemarca), trimis în grabă să vadă ce s-a întâmplat, a lovit şi el o mină rusească, fiind apoi abandonat în grabă de echipaj. El a mai plutit, totuşi, două zile, până ce-a lovit o a doua mină marină şi s-a scufundat.
În final, Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905 s-a dovedit o catastrofă fără precedent şi fără egal pentru obrazul şi prestigiul Rusiei, ţară cu ambiţii imperiale, ale cărei poziţii în Extremul Orient au fost puternic slăbite pentru următorii 40 de ani. Acelaşi episod mai merită o cantitate notabilă de atenţie şi dintr-un alt motiv: a fost prima ocazie în istoria modernă când o putere extraeuropeană a bătut, şi anume cu un scor ca la baschet, una din marile puteri tradiţionale ale Europei. Într-un fel, atacul de noapte japonez din 8 februarie 1904 a fost, dacă vreţi, doar primul episod dintr-un lung trend care continuă, şi încă-n mod accelerat, şi astăzi: prăbuşirea ireversibilă a lumii în care Europa a fost – dar nu mai este – ‘buricul’ întregului univers.
Flota amiralului Togo, bombardând escadra rusească de la Port Arthur la câteva ore după atacul de noapte de la 8 februarie 1904
