Cazul Irina-Camelia Begu: un soi de opiu numa’ bun, cu picioare lungi
Irina Begu: cum câştigă, cum mai uităm niţel, măcar pentru câteva minute, de realitatea cea plină de necazuri.
Presa on-line, ca şi social media de toate felurile au, în dimineaţa aceasta (de fapt, încă de ieri seara, târziu) o nouă preocupare: aceea de a scrie, „în draci”, cum se spune, despre victoria Irinei Begu, cap de serie numărul 1, care s-a calificat în finala turneului de tenis de la Seul, după ce a înfrânt-o zdravăn (6-0 şi respectiv 6-2, în al doilea set), într-un meci cu durata de o oră şi 17 minute, pe belgianca Alison Van Uytvanck. La ora la care postez pe blog acest text, presa anunţă că Begu a câştigat şi primul set din finală, cu 6+3, iar în al doilea scorul e 5-0 în favoarea româncei (nu prea văd ce ar putea-o opri să câţtige, deci, o nouă victorie!).
Portret sportiv absolut impecabil: de 100 de ori bravo!
Dacă Begu va câştiga finala de la Seul, în care o are ca adversară pe Aliaksandra Sasnovich, din Belarus, românca va obţine astfel al doilea titlu foarte important din cariera sa (după ce a câştigat, în 2012, turneul de la Taşkent). Irina Begu, amintesc aici, a mai ajuns în finală şi în alte trei turnee importante: Moscova (în 2014), precum şi Marbella şi Budapesta (acestea în anul 2011). Ştim deja că, pentru calificarea sa în finala de la Seul, Irina Begu va primi – afirmă presa de specialitate – 180 de puncte WTA şi un cec în valoare de 55.435 de dolari. Şi, indiferent de rezultatul finalei din capitala statului sud-coreean, Irina Begu va urca, începând de mâine, pe locul 26 WTA, cea ce reprezintă cea mai bună clasare din întreaga sa carieră (acum ea se află încă pe locul 29, cu 1587 de puncte şi 21 de turnee).
Ce radiografiază, în realitate, valul uriaş de atenţie acordat Irinei
Reiau, Irina Begu merită, din plin, tot respectul oricărui om normal la cap. Spre deosebire, de exemplu, de mulţi dintre fotbaliştii noştri, care-s continuu tare viteji, dar doar în şpriţuri şi plin cluburi, ca şi în declaraţii – multe agramate, şi încă rău – prin tabloidele cele mai jegoase şi jenante, Irina Begu munceşte pe rupte. Altfel, desigur, nici n-ar fi ajuns acolo unde este (iar eu, unul, îi urez să urce şi în continuare; m-aş bucura, în mod firesc, să găsesc, într-o bună zi, nu doar o româncă, ci două între primele trei sau cinci clasate în WTA – acum pe locul 2 se află acolo Simona Halep, cu 17 turnee şi 6.780 de puncte, depăşită doar de Serena Williams).
Dar faptul că Irina Begu merită, din plin, aplauze multe-multe, precum şi respectul oricui preţuieşte munca nu poate escamota, cred, subiectul pe care îl anunţam încă din titlu. Begu este acum – exact ca şi alţi sportiv, în cele mai diverse ocazii – nimic altceva decât o porţie zdravănă de opiu, pe care mass media ne-o vâră pe gât (aşa, să ne fie mai funny duminica); şi, când nu ne-o vâră presa, ne îndopăm noi singuri, de bună voie, cu drogul oferit, acum, de frumoasa victorie a lui Begu.
Să mă explic: România este, în realitate, un stat aproape eşuat, în care mai nimic nu merge cum trebuie. Spitalele sunt, mai toate, locuri unde nu te faci bine, ci doar mori; trenurile merg cu viteză mai mică decât acum 100 de ani; avem, chiar dacă statul a cheltuit miliarde, doar câţiva kilometri prăpădiţi de autostradă; salariile sunt mizerabile (chiar dacă oamenii politici – şi ei absolut jalnici, aproape toţi – ne spun că umblă câinii cu covrigi în coadă, precum şi că, în curând, va fi încă şi mai bine, exact ca-n Rai). Nu prea mai există valori; nu prea mai există speranţă (nu cred, de exemplu, că mi-au zis mai mult de 5 % dintre toţi studenţii cu care am lucrat, în ultimii 15 ani, că au de gând să rămână în România; şi bine fac ei că pleacă, în masă, spre alte ţări unde, dacă munceşti, nu râde lumea de tine).
În România, cu rare excepţii (mai degrabă individuale sau complet accidentale), viaţa e, de fapt, dureros de tristă; şi asta zi după zi, an după an, decenii la rând, fără oprire şi fără ieşire. În astfel de condiţii, e firesc, cumva, să acorzi enormă (sau exagerată, dacă preferaţi acest termen) atenţie puţinelor lucruri normale, decente şi măcar niţel generatoare de optimism de care ai parte; şi care te scot, măcar pentru câteva minute, din starea de gri-etern-fără-orizont-şi-fără-nici-un-fel-de-speranţă în care ne aflăm, de fapt, cu toţii.
Victoria de ieri – ca şi cea de azi, completez acum – a Irinei Begu sunt astfel de episoade, fiecare dintre ele fiind o oază de lumină (chiar dacă micuţă). Şi atunci, e firesc să ne bucurăm cât putem. Succesul Irinei ne scoate, niţeluş, din realitatea cotidiană cea infinit de tristă, infinit de gri, infinit de plină de probleme şi necazuri. Avem însă de-a face, exact cum spuneam şi în titlu, cu un drog care ne rupe de realitate, un opiu care ne anesteziază, pentru o vreme.
Nu multă: imediat ne revenim şi ne aruncăm, iar, cu capu-nainte, într-o mare de sărăcie, de răutate, de corupţie, de mârlănie, de lipsă de perspective, de ineficienţă. Şi tot aşa.
Dar să nu dramatizăm: cu siguranţă, Irina – sau cine ştie care alt sportiv sau artist de-al nostru – ne va oferi, poate, şi mâine o porţie de opiu din acesta, care să ne ajute să evadăm, temporar, din realitatea populată cu hidoşenii şi monstruozităţi gen Ponta, Oprea, Băsescu, Johannis (tot mai dezamăgitor, pentru mulţi), Voiculescu sau Becali. Norocul nostru, deci, că există tenis. Şi că Begu joacă, fugărindu-i pe adversari, cu picioarele ei lungi şi musculoase, pe tot terenul!
