Paharul iranian: cu tare dulce ceai o fi el plin, sau cu vădit letal…?
În cazul vagoanelor de pe calea ferată, formularea uzuală e “Nu vă aplecaţi în afară, pericol de cădere!”. Cum s-o spune, oare, atunci când vrem să prevenim pe cineva nu despre riscul căderii din tren, ci despre ce-ar putea fi, în realitate, într-un prea frumos pahar de ceai iranian?
La sfârşitul săptămânii trecute, UE a anunţat ridicarea sancţiunilor internaţionale contra Iranului (să ne aducem aminte, acestea au fost concepute, adoptate şi apoi puse efectiv în funcţiune, în mai multe tranşe succesive, în momentul în care Teheranul avea câteva mii de centrifuge mari ce îmbogăţeau, de zor, uraniu, aducându-l exact în starea şi la concentraţia în care-I numai bun de folosit ca să faci din el bombe atomice). Concomitent, Iranul şi SUA au pus în libertate mai mulţi deţinuţi, făcând astfel un frumos şi mult lăudat schimb de amabilităţi diplomatice.
Voioşie destulă, în destule locuri cu mult ştaif
Acest moment de renunţare de către comunitatea internaţională la sancţiunile menite să împiedice teocraţia şiită de la Teheran să intre în posesia armei atomice a trezit deja destule reacţii pline de bucurie şi de optimism, atât la vârful politicii mondiale, cât şi în cercurile de business. Secretarul general al ONU, aflat în Dubai, a spus că „laudă” acţiunile întreprinse de guvernele de la Teheran şi Washington, precum şi că aşteaptă ca ambele ţări „să împingă lucrurile spre cooperare în domeniul altor solicitări presante, prin dialog”, astfel încât să găsească „un drum către un viitor mai sigur”, ne spune Reuters. Aceeaşi agenţie de presă ne informează şi că, imediat după ridicarea sancţiunilor, Miguel Arias Canete, comisarul european care se ocupă şi de chestiunea energiei, a declarat că, în februarie (adică rapid de tot, în vreo două săptămâni), UE va trimite în Iran „o misiune” care să exploreze posibilitatea ca Iranul să livreze Europei mari cantităţi de hidrocarburi. La rândul său, Japan Times – care-i o publicaţie de toată isprava, unde nu prea ai şanse să citeşti, de exemplu, despre găini care, cică, nasc pui vii (îţi mai aduci aminte acest moment încântător, cu epicentrul la Bucureşti, din istoria presei mondiale?) – scrie că ridicarea sancţiunilor va ajuta mult economia mondială: Iranul are nevoie rapidă de cel puţin 25 de miliarde, investiţii în infrastructură; şi Germania, de exemplu, vrea deja să vândă Teheranului, în următorii câţiva ani, mărfuri şi utilaje industriale de 5, poate 10 miliarde euro. Până aici, toate bune: şeful cel mare al ONU mai că ţopăie de bucurie, cam la fel fac şi înalte oficialităţi europene, iar business-ul mondial prinde, iată, ceva culoare în obrăjori.
Îngrijorare mare, pentru cine poate să priceapă
Pe acest fundal există, însă, şi voci critice. Ambasadorul israelian la Naţiunile Unite, Danny Danon, a declarat, ne informează Jerusalem Post, că ridicarea sancţiunilor e exact ca şi cum comunitatea internaţională „ar unge cu mâna ei roţile mecanismului terorismului, pe care Iranul îl finanţează peste tot în lume”. Premierul israelian Benjamin Netanyahu e la fel de critic: el spune că, de fapt, în ciuda angajamentelor asumate, Iranul n-a abandonat nici o clipă preocuparea de a se dota cu arme nucleare, precum şi că ridicarea sancţiunilor nu înseamnă decât că Teheranul va avea acum şi mai multe resurse pentru a submina stabilitatea în Orientul Mijlociu şi pentru a răspândi terorismul în lume, transmite Voice of America (VOA) la 17 ianuarie a.c. La rândul său, ministrul de Externe saudit spunea, săptămâna trecută, la Londra, că îngrijorarea faţă de ridicarea sancţiunilor e firească, întrucât „dosarul Iranului este unul care conţine, de mulţi ani, război şi distrugere, terorism, destabilizare, amestec în treburile altor ţări”, ne spune o ştire difuzată de Sky News.
Niţică perspectivă, ca să ne lămurim
Încurcată situaţie, deci: unii sunt bucuroşi şi optimişti atunci când vine vorba despre ridicarea sancţiunilor internaţionale contra regimului de la Teheran; alţii, dimpotrivă, sunt mâhniţi şi îngrijoraţi. Cine-o avea, totuşi, dreptate? Nu mi-e, încă, pe deplin clar; dar am o bănuială: aceea că, de fapt, cineva care cunoaşte bine Iranul, împreună cu trăsăturile şi preocupările sale perene, ar putea să ne dea o mână de ajutor. Această mână de ajutor ne-o întinde, cumva, Contele Alexandre de Marenches, care-a fost, ani buni (între 1970 şi 1981, mai precis), şeful serviciului secret francez numit, multă vreme, SDECE (Service de Documentation Extérieure et de Contre-Espionnage – acum structura instituţională în cauză se cheamă DGSE, adică Direction Générale De La Sécurité Extérieure). De Marences scria, într-o carte tradusă acum mulţi ani şi în româneşte, următoarele: „unul din marile pericole ale epocii noastre este explozia şiită, greu de înţeles pentru occidentalii nespecialişti. Este, într-adevăr, triumful iraţionalului şi al fanatismului” (Chistine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 204). Pentru de Marenches, şiişmul iranian e doar un butoi de pulbere imens, iar „rolul butoaielor de pulbere este să arunce în aer tot ce se află în jurul lor” (p. 217); în sfârşit, acelaşi de Marenches vorbea, încă de la jumătatea anilor 1980, când a fost scrisă cartea din care citez, despre faptul că, dacă Bagdadul ar ajunge într-o zi să fie guvernat de şiiţi – ceea ce, iată, s-a întâmplat deja – „atunci s-ar constitui un imperiu şiit care ar ajunge din Pakistan la Mediterana. Avangărzile se află în Liban” (p. 204). Şi azi, subliniez asta, avangărzile Iranului şiit se află tot în Liban; dar şi-n Siria; şi-n Fâşia Gaza; şi-n Yemen, unde rebeliunea Houthi e susţinută, pe faţă, de Teheran.
Acestea fiind zise, te las pe tine, dragă prietene, să tragi, cu mijloacele tale proprii de bord, ca să zic aşa, concluziile. Exact aşa cum te ţin curelele, cum îţi dictează valorile, cum te împinge cultura ce-o ai. Cum rachetele balistice ale Iranului – cu sau fără încărcătură nucleară – pot ajunge deja şi până-n România, citirea exactă a conţinutului „paharului iranian” la care făceam trimitere în titlu e obligatorie: şi pentru mine, şi pentru tine, şi pentru optimiştii tare voioşi, şi pentru cei care-l citesc, încă, pe Contele de Marenches, cu mare-atenţie. Mai vorbim, oricum, pe tema asta. Plec acum, niţel, să hrănesc, iar, deja ştiutele raţe de pe Dâmboviţa…
