Catastrofă naţională: România a pierdut un întreg corp de armată!
Nu vă faceţi iluzii, cam aşa stă situaţia, de fapt, şi cu noi, restul: România toată horcăie, vădit în agonie.
Televiziunea naţională transmitea, aseară (la orele 20.23, informaţia de presă fiind apoi updatată cam cu 20 de minute mat târziu, la orele 20.44), că „peste 20 de mii” de oameni au fost pierduţi de România. În ultimii 25 de ani. Şi că toţi aceşti oameni (la fel de numeroşi, de fapt, ca şi efectivele unui corp de armată mărişor) pe care statul român noastră nu-i mai are – şi pe care nu-i mai poate folosi – sunt medici de cele mai diverse specialităţi. În continuare, medicii continuă să plece din ţară, pe rupte. Acum câţiva ani, un fin al nostru ne-a anunţat că vrea să plece în Germania. M-a rugat să îi scot nişte hârtii oficiale de la o autoritate care avea sediul, la vremea aceea, foarte aproape de Sala Palatului, pe o străduţă de lângă Cinematecă. M-am dus cu gândul că scap de această sarcină în câteva minute. Ei, aş! La coadă erau cel puţin două duzini de oameni. Şi asta, repet, se întâmpla – şi contiună să se întâmple – într-o singură zi! Dar anul are, să nu uităm, peste 250 de zile lucrătoare. Ceea ce înseamnă de 2.500 de ori câteva duzini, în doar câţiva ani.
Nu-i foarte clar: tembelism sau crimă?
Unul dintre principalele motive al acestui exod tot mai intens al absolvenţilor de Medicină este faptul că salariile lor sunt absolut mizerabile. Ştirea de presă la care făceam trimitere mai sus citează, între altele, cazul Eugeniei, un medic de 26 de ani care câştigă doar 1.000 de lei pe lună. Colega ei, Oana, medic rezident în anul 3, la Terapie Intensivă, câştigă 1.200 de lei pe lună şi declară: „Părinţii mei mă ajută, cu mâncare în primul rând, în fiecare săptămână. Şi cu bani. Deci, mă descurc”. În plus, spune ea, „nu plătesc chirie, soţul meu are apartament”. Sigur că numeroşi români au venituri la fel de mici. Dar, pentru oricine mai are măcar niţică minte-n cap, medicii ar trebui să aibă salarii cu mult mai mari decât cele actuale, dintr-un motiv extrem de simplu: logica meseriei lor le cere să nu greşească. Niciodată.
Să explic acum mai detaliat chestiunile acestea, folosind inclusiv un termen de comparaţie pe care îl ştiu bine. Şi în învăţământ, fiindcă tot veni vorba, salariile sunt la fel de mizerabile. Dar munca efectivă, la catedră, nu este – în cazul meu, de exemplu – decât de cel mult trei ore pe zi, deci de cel mult 15 sau 18 ore pe săptămână, în învăţământul superior (asta cu tot cu orele suplimentare, care se plătesc în plus faţă de salariul de bază). Medicul munceşte, efectiv, 40 de ore pe săptămână. Eu, ca profesor, am dreptul la o marjă oarecare de eroare. Vă aduceţi aminte, de exemplu, de logica sistemului de contestaţii la Bac? Simpla existenţă a acestor contestaţii indică, foarte clar, faptul că prin chiar textul legii e recunoscut dreptul celui de la catedră de a mai comite şi erori. Şi-n învăţământul superior e cam la fel: dacă, de exemplu, dau unui student nota 6 în loc de 7, urmările nu sunt deloc letale: omul vine, pur şi simplu, la mărire, în toamnă, şi ia nota pe care o merită (şi de care, eventual, chiar are mare nevoie, mai ales dacă se află în competiţie cu alţi colrgi ai lui, pentru bursă sau pentru un loc în cămin). Exemplul acesta probează că, dacă profesorul are o marjă de eroare, în notare, de 10 % (un punct din zece), consecinţele sunt minore şi lesne rezolvabile. Putem, oare, aplica aceeaşi logică şi la actul medical? În nici un caz. Să zicem că un chirurg, de exemplu, ne taie, atunci când ne operează de apendicită, cam cu 10 % din lungimea corpului nostru (deci cu 16 sau cu 18 centimetri) mai sus sau mai jos decât locul unde se află apendicele cel rău inflamat. Imposibil aşa ceva, veţi spune. Exact, e imposibil. Sau, mai precis, ar fi complet intolerabil.
Logica elementară a unui salariu într-adevăr decent
Dar, dacă obligaţia de a nu face nici un fel de erori e cu mult mai consistentă în actul medical decât în cel didactic (aşa, doar ca să continuăm cu exemplul început mai sus), atunci ar trebui, neapărat, şi ca salariul medicului cu 5 sau cu 20 de ani de experienţă să fie, în chip lesne de înţeles, semnificativ mai mare decât al celui aflat la catedră şi cu aceeaşi vechime în muncă (asta nu înseamnă, Doamne fereşte, că poate fi acceptat în vreun fel nivelul actualellor salarii din învăţământul public românesc; ci, repet, că dacă medicul are o responsabilitate mai mare şi obligaţia de a fi mult mai precis în actul profesional, merită, inevitabil, şi bani mai mulţi).
Cine nu înţelege asta şi se află într-o poziţie importantă, în Parlament sau în Guvern, comite cel puţin o impardonabilă eroare. Adică se face vinovat de tembelism, în cel mai bun caz. Sau, poate, e vinovat chiar de crimă. De fapt, despre asta vorbim: de 25 de ani, oamenii politici de toate culorile doar mimează că sunt preocupaţi de sistemul de sănătate. În realitate, îi doare-n cot de noi: când sunt bolnăviori, ei merg să se trateze în Austria (vezi cazul preşedintelui Băsescu) sau prin Turcia (cazul şi mai recent al premierului Ponta). În timp ce noi, pulimea (ca să folosesc, din nou, această expresie freely and massively used de către ex-primarul general Oprescu), n-avem decît să crăpăm cu zile, în timp ce tot mai mulţi medici fac un lucru cât se poate de firesc: votează cu picioarele, adică fug mâncând pământul, cât mai departe de România.
Şi bine fac medicii noştri (de toate vârstele şi de toate specialităţile) că pleacă în exil voluntar, cât mai departe de România, să fie clar. Fiindcă ţara întreagă horcăie, în agonie. Părerea mea e că, de fapt, o să şi crape în curând, fiindcă e de prea multă vreme încăpută pe mîna unor politicieni nepricepuţi, iresponsabili, adesea tembeli şi, în mod constant, criminali (în sensul plin al cuvântului: atunci când nu sunt ocupaţi să rezolve ceva integrame, ei, politicienii cei de toate culorile, exact asta fac, ne ucid pe noi, cu zile, în chipul cel mai sistematic cu putinţă).
