Facultate: şcoala-unde-nu-înveţi-aproape-niciodată-ceva-realmente-util
Uneori, la facultate nu afli nici măcar cum poţi încălzi, cumsecade, o felie de pizza
Cu mulţi ani în urmă, Teodor Meleşcanu – care era şi coleg cu noi, profesor fiind domnia sa la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti – m-a invitat să lucrez cu el la construcţia politică numită Alianţa pentru România. M-am dus să discutăm, am constatat că job-ul pe care mi-l propunea era, profesional vorbind, suficient de interesant; şi condiţiile contractuale nu erau deloc de lepădat, aşa că am acceptat (ceea ce nu regret nici acum; în cei doi ani petrecuţi lucrând pentru ApR – sau, mai precis, cu şi pentru Meleşcanu – am învăţat, for free, cam 1.000 de lucruri pe care trebuie să le faci în politică, dacă vrei să ai succes; ca şi 1.000 de lucruri pe care în veci n-ai voie să le faci, tot în politică, dacă nu vrei să-ţi dai foc, definitiv, la valiză).
Procedură riscantă
În sediul cel nou al Alianţei – o clădire cu mai multe etaje, aflată în apropiere de Grădina Botanică şi de cinematograful Cotroceni – nu era, atunci când am ajuns eu acolo, prea multă lume care să şi muncească (cu excepţia notabilă a lui Dan Mihalache – om cu multe metehne, aşa cum o grămadă de lume ştie, dar totdeauna extrem de muncitor – şi a celor de la departamentul de presă). Cum erau destule lucruri de făcut, am sugerat că, eventual, unii dintre studenţii noştri ne-ar putea fi de folos. Meleşcanu a acceptat propunerea şi, în final, am chemat la o discuţie vreo şase sau şapte oameni pe care ni-i aduceam aminte, amândoi, de la cursuri şi orele de seminar. Cinci dintre tinerii în cauză au fost pe loc interesaţi de ceea ce li se propunea – şi au arătat o cantitate greu strunită de entuziasm când au aflat că vor primi şi bani destui pe munca lor. Imediat după toate acestea, Meleşcanu şi-a luat la revedere de la noi, plecând by car în ţară, pentru vreo câteva zile, după ce le spusese studenţilor, încurajator, în timp ce-şi aprindea un trabuc: „Vă urez scucces! Sunt sigur că vă descurcaţi voi cumva cu ce vă dă domnul Diaconu de făcut!”.
Câteva minute mai târziu, a sunat din Buzău un fruntaş ApR-ist local, „raportând cu mândrie” că fusese invitat la un post de televiziune – sau de radio, nu mai ţin minte exact – din zonă, la un talk show (azi nu-i mare lucru, dar la vremea aceea nu erau televiziuni locale şi posturi de radio chiar pe toate gardurile). Cerea, bietul om – bravo lui, măcar ştia cu exactitate că are nevoie de ajutor – un „punctaj de idei”: o schermă de joc, câteva rânduri, bine ordonate, care să-i spună, clar, pe care subiecte şi cum să insiste. Le-am zis celor cinci studenţi, pe loc: „Ei, dacă tot aţi venit, puneţi pe hârtie, vă rog, ce ne cere omul ăsta. Eu lipsesc cam douăzeci de minute, când vin înapoi discutăm ce-i propuneţi voi colegului de la Buzău; dar, vă rog, nu scrieţi mai mult de o jumătate de pagină, cu totul; aşa, pe puncte”. Şi-am plecat peste drum, unde era în vremea aceea un fast food micuţ, care făcea nişte hamburger-i îngrozitor de gustoşi (şi care, culmea, nu te trimiteau direct la spital sau la farmacie). Precaut, am scris şi eu câteva idei, pe nişte şerveţele; aşa, să fie gata, in case of need. După ce am isprăvit prânzul, m-am întors la birou. Doi dintre studenţi erau deja AWOL, for ever; şi nici nu i-am mai văzut vreodată, decât pe la Facultate, atunci când nu reuşeau să ne evite, ascunzându-se pe după stâlpi sau folosind, în sediul din Sfântul Ştefan, cealaltă scară decât aceea pe care urcam noi. Ceilalţi trei erau încă în sediul ApR, dar păreau rău de tot cătrăniţi. Am crezut că o fi zbierat vreun dobitoc la ei (partidul în cauză, ca toate de la noi, de altfel, avea, la vârf, oligofreni şi mîrlani agresivi în proporţie de cam 90 %, şi doar restul, vreo 10 %, erau într-adevăr oameni de toată isprava; desigur, în teritoriu lucrurile arătau exact invers).
Studenţii mi-au spus că nu-i nici un bai, nimeni nu le-a zis nimic, doar că nu pot face „deloc, dar chiar deloc” ceea ce aveau de pus pe hârtie. „Păi cum? S-a întâmplat ceva? E ceva ce n-aţi înţeles?” – am întrebat eu, derutat de această întorsătură. „Nuuuu, am înţeles, dar nu chiar nu ştim să scriem doar juma’ de pagină; nu ne-a cerut nimeni aşa ceva, până acum ; ce, nu ştiţi că la noi, la Facultate, facem doar referate de semestru, de-alea, de câte zece pagini fiecare, cu note de subsol şi bibliografie?”
Savanţii cei desăvârşiti, mai rău ca-n Academia din Lagado
Acest episod petrecut acum mai mult de 15 ani ilustrează, pe scurt – dar şi cu accente extrem de acute – un trend malign, deja cronicizat: acela în care studenţii află la facultate câte-n lună şi-n stele, dar în cele mai multe cazuri cu tare puţină aplicabilitate practică.
Desigur, Universitatea nu-i şcoală de meserii. Dacă faci Literele, cu siguranţă nu înveţi acolo să întinzi glet pe perete. Aşa cum nu înveţi, la Filosofie, la Ştiinţe Politice sau la Istorie, cum să pui faianţă sau să montezi chiuvete. Dar, de fapt, a livra – la nesfârşit – studenţilor doar porţii zdravene (sofisticate şi adesea foarte complicate, greu de înţeles cu plăpânda brumă de cultură cu care vii din liceu) de cunoştinţe strict teoretice nu-i, desigur, o soluţie. Decât pentru aceia care seamănă, bucăţică ruptă, cu savanţii pe care îi descria Swift, atunci când povestea, cu infinit – şi absolut justificat – sarcasm, despre năravurile savanţilor ce alcătuiesc marea Academie a Laputei, cea din Lagado: aceia care ba erau obsedaţi de extragerea „razelor de soare din castraveţi”; ba scriau tratate „cu privire la maleabilitatea focului”; ba erau orbi, dar aveau convingerea fermă că doar ei pot amesteca, într-adevăr bine, culorile pentru pictori; ba „înmuiau marmura, spre a face din ea perne şi perniţe pentru ace; ba propuneau „să se scurteze vorbirea, reducând polisilabele la una singură”.
Swift, aşa cum ştim cu toţii, a murit acum multă vreme. Dar metehnele pe care el le ia peste picior sunt, încă, foarte-foarte vii. Poate mai discutăm despre asta, la un un moment dat.
