Cum l-a ucis statul român pe un cetăţean canadian: cazul Guy Pariseau
Lui Guy, prietenul meu venit din Canada, îi plăceau tare mult caii; şi-i, cred, lesne de înţeles de ce
Atunci când a ajuns coleg cu noi, prin 2002 sau 2003, la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, Guy Pariseau muncise deja, din greu, o viaţă de om. La momentul acesta, eu sunt – cu o singură excepţie – cel mai în vîrstă membru al corpului didactic din facultatea noastră. Dar, venit pe lume în 1958, eram chiar tinerel pe lîngă Guy, care se născuse în 1934 la Donnelly, în provincia Alberta din Canada. Şi-a făcut studiile mai întîi în localitatea natală, apoi la Colegiul Saint-Jean din Edmonton, apoi la Universitatea din Ottawa şi la Institutul Tehnic Ryerson. A început să lucreze la Radio încă din 1952, când avea doar 18 ani. Douăzeci de ani mai târziu (după ce predase o vreme la Gravelbourg, în Saskatchewan, la Hull, în Quebec, şi la Beaumont, în Alberta), Guy Pariseau a devenit producător la postul de televiziune CBXFT din Edmonton. Doi ani mai târziu, în 1974, el devenea director al postului de radio CHFA, iar în 1982 (avea 48 de ani pe atunci) era numit director al compartimentului de relaţii publice şi publicitate la Radio-Canada. Dincolo de activitatea profesională, Guy Pariseau a scris poezii, a regizat piese de teatru, a organizat evenimente artistice. A colaborat, multă vreme, cu Teatrul Francez din Edmonton, atât în calitate de actor, cât şi ca excelent traducător de piese de teatru. A compus şi cântece. Spre sfârşitul vieţii, Guy s-a căsătorit cu Margareta Zirra, fostă balerină de origine română, emigrată în Canada (ea a deschis, la Edmonton, Studioul care-i poartă numele; acolo s-a jucat, de exemplu, în 1984, o piesă de teatru a lui George Astaloş, cu decoruri realizate de George Apostu).
Ce faci după ce-ţi mor toţi caii, de dalac
Folclorul instituţional – şi, parţial, ce mi-a povestit chiar Guy – spune că, după ce el şi Margareta au ieşit la pensie, au decis, împreună, să-şi investească toţi banii într-o fermă de cai. Au găsit un teren tare frumos, au cumpărat mai multe duzini de cai minunaţi. Şi-apoi i-a lovit, brusc, ghinionul ăl mare: caii au făcut, cu toţii, dalac, în varianta gastro-intestinală, cea provocată de înghiţirea de alimente contaminate. Şi-au murit, până la unul, în chinuri groaznice. Guy şi soţia sa au abandonat ferma. Cum îşi vârâseră aproape toţi banii în cai şi-n teren, au rămas, în final, doar cu cîte 1.000 de dolari canadieni pe lună, fiecare, din pensia garantată de autorităţile de la Ottawa după minimum 10 ani de muncă neîntrerupţi.
Cu o astfel de sumă nu poţi trăi prea bine în Canada, mai ales dacă te-ai obişnuit cu un anume stil de viaţă. Prin urmare, cei doi soţi s-au mutat rapid în România, unde, prin 2001-2002, 2.000 de dolari canadieni nu erau deloc de colea. Despre Margareta nu ştiu prea multe, am vorbit cu ea la telefon o singură dată. Cu Guy, însă, e o cu totul altă poveste. A apărut într-o bună zi la noi la facultate – nimeni nu ştie, exact, de ce tocmai la noi – şi i-a zis decanului din vremea aceea: „dacă mai stau mult acasă, aşa, degeaba, o să mor de plictiseală; aşa că daţi-mi şi mie ceva de făcut”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Guy a început să predea un curs opţional, la anii mai mari ai ciclului de licenţă.
Examen la Ministerul Justiţiei: degeaba, dacă nu dai şpagă serioasă
În timp ce era, pur şi simplu, asediat de studenţi (care-l iubeau în mod cu totul justificat, fiindcă preda în mod foarte atractiv un curs „exotic”, extrem de interesant, despre forme de organizare şi de cultură politică la triburile de amerindieni din Canada), Guy Pariseau a început să înveţe, din greu, pentru examenul de acordare a cetăţeniei (articolul 8 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, prevede că, la cerere, cetăţenia romînă poate fi acordată oricărei persoane care, între altele, îndeplineşte şi următoarele condiţii: „f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială”; şi „g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional”). Exact atunci a început şi prietenia noastră. Ne întâlneam destul de rar, fiindcă orele de curs ale lui Guy nu se suprapuneau decât vag cu ale mele. Într-o bună zi l-am găsit însă, foarte abătut, în cancelarie (pe vremea aceea Facultatea mai avea încă sediul central în strada Sfântul Ştefan, la doar câteva sute de metri de Foişorul de Foc). Mi-a povestit, foarte abătut, că a picat examenul în cauză (susţinut în faţa unor funcţionari din instituţia care azi se numeşte Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, din cadrul Ministerului Justiţiei), deşi stiuse să răspundă la „toate întrebările puse de domnii aceia încruntaţi, dintre care mai mulţi erau în uniformă”.
Cum n-am picat din Lună şi ştiu prea bine, pe propria-mi piele, cam cum funcţionează statul român, l-am întrebat, direct – eram deja peste drum de Facultate, la o terasă adesea mai plină cu studenţi decât toate sălile de curs la un loc – dacă a găsit cu cale să le dea domnilor în cauză ceea ce ei aşteptau, adică un plic grosuţ. „Nu, dar am avut senzaţia că vorbeau între ei despre ceva care lipseşte la moşul ăsta, adică la mine”, mi-a zis Guy.
Examenul numărul doi, un an mai târziu
Am mai băut încă o bere, iar apoi Guy m-a rugat – ştia că sunt absolvent de Istorie – să-i dau „tot ce cred eu că se poate citi” despre istoria politică a românilor, astfel încât „să nu mai pic examenul şi la anul”. I-am dat, pentru câteva luni, toate cărţile de istorie românească pe care le am în casă, iar Guy ajunsese să ştie, fără greş, până şi datele între care au domnit voievozii cei mai obscuri din Evul Mediu (chiar şi aceia care au stat pe tron doar câteva luni). Anul următor, Guy Pariseau s-a prezentat din nou la examenul pentru obţinerea cetăţeniei. L-au întrebat funcţionarii de stat tot ce le-a trecut prin cap. Şi-a ştiut tot. L-au întrebat, atunci, în mod direct: „băi moşule, tu chiar crezi că dacă ai învăţat toate strofele din imnul naţional scapi cumva, fără să ne dai măcar cîteva mii de dolari?”. Şi l-au picat iar. Guy a venit la Facultate şi mai cătrănit decât în anul anterior; mi-a povestit toate astea la o bere, în timp ce fumam vârtos, amândoi (înţeleg că fuma doar la Facultate, fiindcă Margareta – deşi ea însăşi era, cel puţin după voce, o fumătoare înrăită – îl certa rău, dacă încerca să-şi aprindă vreo ţigară şi acasă). Am convenit să ne vedem „chiar poimâine, după cursuri”.
N-am mai apucat, însă, să mai dăm noroc ciocnind halbele de bere, fiindcă Guy a murit, pe neaşteptate, chiar a doua zi. Asta se întâmpla acum 11 ani, în 2004. Unii zic că „era oricum bolnav, săracul”. Ei, aş! A murit, cum se zice în popor, de inimă rea. L-au ucis chiar funcţionarii români, angajaţii statului (mai precis, ai Ministerului Justiţiei!), cei care şi-au bătut joc de el, râzându-i în nas şi zicându-i că, până nu scoate şpagă zdravănă din buzunar, „nu pupă el cetăţenie, orice-ar face”. Aşa că, să fie clar, pe prietenul meu, Guy Pariseau, statul român l-a omorât.
Şi fii fără grijă, cititorule, mai devreme sau mai tâziu cam la fel o să păţim şi noi doi, chiar dacă avem avem cetăţenia română. Sper că ştii asta; şi că nu eşti atât de naiv încât să-ţi închipui că, vreodată, doar pentru că munceşti şi-ţi plăteşti toate taxele, la timp, statul român o să te trateze altfel decât ca pe un gunoi. Dacă nu-ţi convine asta, du-te şi cumpără-ţi, iute, plicuri mărişoare. Da’ nu uita: îţi trebuie multe!
