Elogiu matematicii; şi butoaielor metalice, de prin magazii
Ca şi ştiinţele exacte sau ineficienţa cronică a instituţiilor statului, butoaiele-s elemente tare importante în povestea mea de astăzi.
Acum exact 30 de ani, în septembrie 1985, ajungeam, în calitate de proaspăt absolvent de Istorie, în stagiatură – obligatorie, la vremea aceea – într-un oraş oarecare din Secuime. Şcoala în care am predat, vreme de 5 ani, nu era prea bine cotată pe piaţa locală a învăţământului secundar. Nici nu era cazul: vorbim de un liceu industrial cam prăpădit, patronat de o fabrică mare şi în care încercau să înveţe, câte ceva, sute de seralişti veniţi de prin Moldova centrală, ca şi tineri localnici care, în vecii vecilor, n-ar fi fi avut nici o şansă să intre la vreunul dintre liceele mai bune din oraş (trei la număr, două cu predare în limba maghiară şi unul românesc).
Ca un far de ceaţă
În cancelarie, peisajul uman era extrem de divers. Din vreo 50 de oameni – profesori, ingineri (care predau discipline tehnice) şi maiştri (responsabili pentru activitatea practică din atelierele şcolii), poate vreo 10 erau realmente interesanţi (şi restul erau, în majoritate, oameni cumsecade, dar păreau tot timpul a fi potopiţi de nevoi şi griji). Dintre aceştia trei, unul era profesor de matematică. Janos al nostru era deja în vârstă şi, la prima vedere, nu dădeai prea mulţi bani pe el. După primul sfert de oră de discuţii pricepeai însă, foarte clar, că vorbeşti cu un personaj de poveste (în sensul pozitiv al cuvântului). Era un om extrem de bun şi de politicos, precum şi posesorul unui talent didactic desăvârşit (probă stă faptul că a şi reuşit, în doar câteva ore, să mă facă să pricep ceea o duzină de profesori de matematică din Bucureşti nu putuseră să îmi vâre în cap niciodată, în toată vremea şcolii generale şi liceului). Profesional şi uman, Janos era, în peisajul cenuşiu al vieţii mele din acei ani, una din puţinele oaze de lumină realmente puternică.
Bacalaureatul salvat
În vara lui 1886, la Bacalaureat, o mare belea a lovit, brusc, întreg judeţul. Subiectele veneau de la Bucureşti la Inspectoratul Şcolar Judeţean, erau copiate apoi în multe-multe exemplare şi transmise liceelor din subordine. În anul acela – au constatat colegii mei care predau Matematica – unul din subiectele de Algebră nu putea fi rezolvat. Au anunţat Inspectoratul, iar cei de acolo, după ce iniţial s-au enervat, au confirmat că, într-adevăr, „pare a fi o eroare”. Au încercat să contacteze Ministerul, dar acolo suna, continuu, ocupat (firesc, cumva: la noi, incapacitatea de a funcţiona a instituţiilor statului e, probabil, cea mai puternică tradiţie naţională). Aşa că au convocat, de îndată, pe cei mai buni profesori de Mate din întregul oraş: degeaba, toţi au spus, în cor: „problema NU poate fi rezolvată”. În final, Inspectoratul a dat dispoziţie să fie întrebat şi Janos (despre care toată lumea ştia că, în meseria lui, e de departe cel mai bun pe o rază de cel puţin 200 de kilometri, doar că avea gura cam slobodă şi, drept urmare, autorităţile de partid şi de stat nu-l înghiţeau deloc). L-am găsit, în final, în magazia din spate a unui aşezământ de artă şi ştiinţă culinară, unde ostenise, cu o seară înainte, bând cantităţi incomensurabile de bere şi rachiu de chimen (un fel de băutură naţională, în toată Secuimea), împreună cu o ceată de amici. Când l-au lăsat puterile, ne-a zis un seralist al nostru, care lucra acolo, Janos s-a pus să doarmă niţel, cu capul aşezat pe o carte mare (de Matematică) pusă, strategic, pe marginea unui butoi metalic, de bere. L-am scuturat pe Janos cel adormit, a deschis un ochişor şi ne-a comunicat că „ar fi bine, cu respect vă rog”, să-l lăsăm să mai doarmă „puţin, măcar vreo trei sau patru ore”. I-am zis că „e urgent”. Ne-a răspuns cu salve repetate de sforăituri. În final, am reuşit să turnăm în el cam jumătate de litru de cafea – cafea adevărată, într-o Românie care bea doar ceea ce noi numeam „nechezol” – şi ne-a spus atunci, pe un ton seniorial: „stimaţi colegi, cu bucurie vă stau la dispoziţie. Doar că, peste vreo 30 de secunde, cred că adorm din nou”. I-am pus în faţă problema cea imposibil de rezolvat. Şi-a pus capul, cu o mişcare blândă, pe cartea cea groasă aşezată pe butoi şi a închis ochii. Apoi ne-a zis, peste vreo 5 sau 10 secunde: „spuneţi-le proştilor ălora de la Inspectorat să caute, dacă măcar de asta sunt în stare, în culegerea cutare, la pagina cutare, penultimul exerciţiu de pe pagină; ce au trimis ăia de la Minister e o tâmpenie, ultimii doi de „+” sunt, de fapt, doi de „–”. Apoi a început să sforăie din nou, de mai mare dragul. Butoiul metalic, de bere, demult golit, vibra uşurel, ţinându-i cumva – ca un prieten bun sau, măcar, ca un companion loial – isonul lui Janos.
De atunci încoace, respectul meu pentru butoaiele metalice de prin magazii e unul complet neştirbit. Relaţia mea cu matematica a rămas, însă, ceva mai complicată; mai ales de când Janos s-a dus către o lume, sper, mai bună decât cea în care noi ne pregătim, acum, pentru o nouă zi de caniculă (sau, poate, pentru o ploicică, dacă o vrea bunul Dumnezeu).
