Comerţ cu amănuntul: în Bucureşti, la Ramallah, ca şi la taraba lui Valeriu Zgonea
În piaţă, la Ramallah, cu un vânzător palestinian care voia, neapărat, să-mi dăruiască nişte hăinuţe pentru copii mici, doar aşa, din prietenie
Pe ploaia cea mare de ieri, am plecat spre facultate, ca să trec în cataloage notele puse la examenul de joi seară (restanţe, toate disciplinele, toţi anii de studii). Inutil efort, la secretariat nu era nimeni (marii noştri colegi au decis să lucreze doar de luni până joi, bravo lor, când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă!) Înainte de a o lua spre Unirii, mi-am adus aminte că ţigara mea electronică are muştiucul crăpat; şi că, pe Calea Văcăreşti, la doar vreo 400 de metri de casa mea, pe lângă fostul Abator, e un magazin specializat, de unde poţi cumpăra rezistenţe, ca şi diverse tipuri de smoke juice. Am ajuns, am intrat, iar omul extrem de amabil de dincolo de tejghea mi-a verificat inclusiv felul în care se încarcă bateria. Şi, atunci când l-am întrebat despre un tip nou de ţigară electronică, mi-a oferit imediat toate amănuntele de care aveam nevoie. Am vazut într-un raft un tip nou – pentru mine – de smoke juice, cu aromă de citrice, şi am cerut un flacon. Mi-a spus că are aromă mai degrabă de mandarine, precum şi că „vi-l dau pe cel mai mic, de 13 lei, ca să vă lămuriţi dacă într-adevăr vă place. Dacă da, am şi mai mari, la 25 sau 30 de lei”. Am mulţumit, am plătit şi am ieşit iar în ploaie, gândindu-mă că, măcar din când în când, e bine să dai peste vânzători care nu te tratează ca şi cum i-ai deranja când intri la ei în magazin. Omul despre care vă vorbesc pricepe – asta mi-e foarte+foarte clar – că principala lui treabă nu e să îţi vândă ceva, acum, ci să te facă să vrei să revii şi mâine, şi săptămâna viitoare, şi peste trei luni, şi anul viitor.
Carrefour Unirea; şi-apoi Cisiordania
Cam peste o oră am ajuns (după ce trecusem pe la facultate, degeaba, aşa cum v-am zis) la Carrefour Unirea. Lângă fast food-ul din interior (unde mai toate salatele sunt bune, ca şi codul pane, bine rumenit – deşi acesta-i cam sărat, cardiacii să aibă grijă), o tejghea pe care n-o ştiam, cu „produse olteneşti”, inclusiv mâncare de praz şi de castraveţi muraţi (arătau bine, amândouă). Mie mi-a făcut cu ochiul un platou ceva mai mare cu mici, cartofi prăjiţi, muştar şi cîteva bucăţele de friptură. Dar degeaba arătau bine toate acestea, căci vânzător – ioc. M-am pus pe aşteptat. Au venit să să stea la coadă şi vreo două băbuţe, interesate de mălaiul la tavă, crocant, arătos şi el (şi mai ales extrem de ieftin, ceea ce pentru bătrânii cu pensii prăpădite chiar e motiv de bucurie). Cum vânzătorul nu se-arăta la faţă, am întrebat-o pe doamna de la casa raionului de fast food unde aş putea plăti. „De ce, nu vedeţi că e alt raion?”, mi-a răspuns, ţâfnoasă, persoana în cauză, după care i-a zis unei amice, la telefon: „Uite, dragă, tocmai m-a deranjat unul”. Noroc că, exact atunci, a venit vânzătoarea de produse olteneşti; şi lucrurile s-au rezolvat rapid. Acest mic episod, petrecut la scurtă vreme după cel din magazinul de pe Văcăreşti, mi-a adus aminte că sunt, totuşi, în România, unde lucrurile merg, la fiece pas şi în orice domeniu, exact aşa cum ştim cu toţii.
Dar, prin magazine, lucrurile se pot petrece şi altfel. Îmi aduc aminte că, acum vreo patru ani, am fost la Ramallah, principalul oraş palestinian din Cisiordania (sau West Bank, dacă preferaţi varianta în engleză a numelui regiunii), unde am predat nişte cursuri funcţionarilor foarte tineri din Ministerul de Externe al Autorităţii Naţionale Palestiniene. Am făcut lungi plimbări prin oraş, am ajuns în piaţă, am cotrobăit vreo şase ore printr-un magazin cu parter, etaj şi demisol, căutând ceva suveniruri. Nu am cumpărat nimic de acolo. Dar, după prima oră, am primit o cafea de la patron, care m-a întrebat dacă nu mă poate ajuta cu ceva. După încă două ore, a venit cu o rodie imensă (era cam cât trei mingi de tenis), a rupt-o cumva în în trei, a început imediat să mănânce din bucata lui,ca să ne lămurim că-i bună, şi ne-a întins, mie şi colegei mele cu care plecasem la cumpărături, celelalte două bucăţi. La sfârşit (se făcuse cam 11 noaptea) ne-a spus că-i pare rău că nu am găsit nimic, dar că ne aşteaptă oricând, cu cafea şi rodii. I-am zis că, foarte probabil, eu unul nu mai ajung niciodată la Ramallah. Mi-a zis, tot zâmbind, „Numai Allah ştie! Şi, dacă nu mai veniţi dumneavoastră, îi aştept cu bucurie pe prietenii dumneavoastră, dacă trec pe aici!”. Şi comerciantul palestinian, ca şi omul de pe Văcăreşti, ştie prea bine care-i sufletul comerţului.
Taraba cu politicale: ce ne mai vinde preşedintele Camerei Deputaţilor
„Au mai rămas 9 zile până la finalul perioadei de înscrieri! Am lansat ediția a doua a Programului de Internship la Camera Deputaţilor. Îmi doresc, pentru 2 luni, ca tineri ambiţioşi şi bine pregătiți să facă echipă cu funcţionarii Camerei Deputaţilor! Avem nevoie de o nouă cultură politică şi administrativă, de perspective noi şi de hotărârea de a duce lucrurile la următorul nivel”, îmi tot spune Valeriu Zgonea pe Facebook, cel puţin o dată pe zi. Preşedintele Camerei inferioare a Parlamentului are, de fapt, două pagini pe Facebook: una oficială, de politician, pe care poţi să-i dai doar like, dacă doreşti (are acum exact 33.322 de „lăicuitori”, 99 plus 1 dintre ei fiind şi prietenii mei; cifra e mare, cam cât efectivele unui corp de armată, dar asta doar la prima vedere: Jean de la Craiova are şi el, fără nici un efort, peste 30.000 de like-uri, doar pe pagina lui oficială, iar Vali Vijelie are peste 366.000 – adică de 11 ori mai mult decât al treilea om în stat).
Dar Zgonea mai are încă o pagină, pe care are acum o plac fix 2.388 de oameni, plus Robert Negoiţă. Asta e cea personală, vrea domnul Valeriu să ne convingă. Vrând să încerc şi eu marea cu degetul, i-am cerut trimis, ieri, un friendship request. Mi-a acceptat cererea, cam în jumătate de minut. Mi s-a părut corect să-i mulţumesc, tot imediat, avertizîndu-l însă că nu-s PSD-ist: „Bună dimineaţa. thanks for accept. all my best! PS: sper că reţinerea mea – să îi zicem asa – faţă de PSD să nu fie un obstacol în calea unei bune prietenii pe Facebook”. Mi-a răspuns într-o bună limbă de lemn, brusc distant şi foarte oficial. Apoi mi-a urat, tot brusc, „o zi bună”, semn că mai bine-l las în pace. Atunci l-am întrebat: „am, totuşi, o mare curiozitate: chiar sunteti preşedintele Camerei, sau doar vreun asistent al domniei sale? Nu-i cu răutate pusă întrebarea, doar sunt curios J”. Marele om de stat nu s-a mai ostenit să-mi răspundă (mă rog, cine-o fi fost pe Facebook: Zgonea însuşi, sau doar vreun asistent al lui, unul care ştie niţel să scrie şi să citească). Dacă ăsta e stilul în care noua generaţie de politicieni din România – nu contează prea tare care-i culoarea lor politică, toţi sunt cam la fel, cu rarissime şi nesemnificative excepţii – vrea să vândă ideea unei „culturi politice şi administrative” care să fie altfel decât cea de până acum, ca şi ideea unor „noi perspective”, a ducerii lucrurilor „la un nou nivel”, mai bine mă întorc, iute de tot, la Carrefour Unirea: poate-poate doamna de la casă mă şi bate niţel, cu mătura. Măcar în legătură cu ea nu pot să am, în mod firesc, prea mari pretenţii.
Alo, se aude? Aude cineva?
