LEGENDELE TOAMNEI: varianta cea nouă, fără Julia Ormond şi fără Brad Pitt
Pe Spaiul Unirii, chiar lângă o clădire de birouri nouă, din beton, metal şi sticlă; probabil că treptele scării de la intrare le-au şi protejat de vânt, aşa încât au putut rămâne împreună, măcar o vreme; dar, pe seară, au zis la televizor, vântul se mai înteţeşte.
După ce am fost la piaţă, de dimineaţă (bravo mie, tare frumoşi ardei şi castraveţi am găsit; plus nişte irish coffee, râşnită mai mare, ca pentru filtru, la un arab micuţ şi vânos, tare politicos şi care nu fură la cântar, ca nu cumva să-l pedepsească Allah al lui, cel atât de nemilos cu hoţii) am plecat pe jos, prin soarele ceasurilor dinaintea amiezii, spre Mănăstirea Radu Vodă. Mi-am luat, de data asta, şi aparatul de fotografiat cu mine (profit de ocazie ca să transmit, încă o dată, toate bune poporului indonezian: am scăpat pe jos Olympus-ul meu cel made in Indonesia de multe ori, de când îl am; am turnat chiar şi cafea şi nişte supă pe el; nu contează, merge, în continuare, exact ca nou). Şi bine am făcut. Am apucat, pe drum, să fac exact 171 de fotografii. Cam 20 nu mi-au ieşit deloc bine; aşa că le-am şi şters (nu-i bai, 20 din 171 nu reprezintă deloc o proporţie imposibil de acceptat, cred eu, mai ales pentru mâna şi ochiul unuia ca mine, care nu e fotograf de meserie, ci doar pasionat, rău de tot, de lucruri frumoase). Mi-au rămas, deci, vreo sută şi cincizeci de quite large pictures (3072 x 2304), dintre care măcar vreo 25 sau 30 sunt de toată isprava, zic eu. Dintre acestea, mai bine de jumătate vorbesc, cui are ochi să vadă asta, despre legendele toamnei. E drept, unele fără Julia Ormond (wow, tare frumoasă femeie, cel puţin în filmul ăsta!), fără Brad Pitt, fără Anthony Hopkins; şi, desigur, fără Aidan Quinn. Dar, zic eu, n-o te plictiseşti prea tare nici cu ce-am găsit şi-am fotografiat, în doar o jumătate de oră, pe Calea Văcăreşti, pe Splaiul Unirii, la intersecţia între Splai şi Bulevardul Mărăşeşti, apoi la capătul dinspre Mărăşeşti al străzii Bucur, după care pe şi strada Radu Vodă şi, în sfârşit, în curtea Mănăstirii Radu Vodă.
Până la urmă, dacă chiar n-o să-ţi placă deloc fotografiile astea şi nici legendele toamnei, în varianta pe care pozele mele o conţin, o să încerc cumva s-o sun pe Julia Ormond (sau măcar să îi trimit un e-mail, ceea ce pare mult mai rezonabil), poate-mi trimite, totuşi, vreo fotografie de-a ei, una din aceea cu autograf. Dacă se întâmplă asta, ne-am scos amândoi, pentru o bună bucată de vreme, nu-i aşa?
Pe Calea Văcăreşti: iedera simte, şi ea, că iarna vine curând; ştie ea ce ştie!
În curtea Mănăstirii Radu Vodă, cam pe la ceasul amiezii, într-o zi de sfârşit de octombrie
Pe Văcăreşti: frunzele de pe capotă-s, chiar ele, o bună poveste de toamnă.
Pe Splaiul Unirii, mergând dinspre Timpuri noi către Camera de Comerţ.
Pe Văcăreşti, la doi paşi de casă: nici capacele aruncate pe jos nu mai sunt verzi; e clar, a venit toamna 🙂
Pe Calea Văcăreşti, la foarte mică distanţă de Piaţa Timpuri Noi: banca din spate nu-i deschisă în weekend.
