Important: să ai cu tine, tot timpul, câteva duzini de ecleruri
Vajnic inamic al tuturor tramvaielor, pietonilor, ca şi al celor pe patine cu rotile. Dar şi un prieten absolut desăvârşit (păcat că oamenii nu-s la fel)
Prin 1993, după ce m-am săturat – practic defintiv – să mai lucrez în presa scrisă cu orientare în mod deschis partizană, am plecat la Ultimul Cuvânt. Puţină lume cred că îşi aduce mai aminte de ziarul acesta, pentru bunul motiv că el a trăit doar vreo jumătate de an. Arăta însă absolut impecabil – se ocupase de asta Mihaela Şchiopu, care este un artist într-adevăr de excepţie, cu un doctorat la Arhitectură, precum şi un om chiar de toată isprava. Ziarul în cauză era, în cele mai multe ocazii, şi extrem de bine scris. Iar pachetele noastre salariale erau, la rândul lor, mai mult decât extrem de motivante.
Bancnote multe-multe, exact ca o varză uriaşă
La primul salariu, îmi aduc aminte, am rămas în redacţie ceva mai mult, aproape pînă la ora la care cei de la Contabilitate să pregăteau să plece acasă. Când m-am dus să-mi iau şi eu banii, mi-au zis că, din păcate, nu mai au decât un număr „absolut minuscul” de bancnote cu valori mai mari. Le-am luat pe acelea (cam 10 % din salariu) şi mi-au pus apoi în faţă un vraf de bani, în bancnote mici (precum şi vreun kilogram de monede metalice). Am îndesat paralele, cât am putut, în toate buzunarele. Aveam pe vremea aceea o vestă de vânătoare în culori de camuflaj, cu buzunare destule (inclusiv unul mare, pe spate, care se închidea cu doi nasturi). Am îndesat, apoi, bani şi în buzunarele de la pantaloni. Şi am constatat, în final, că nu mai am unde să pun – fiindcă nu mai era loc deloc, pe nicăieri – un morman de bancnote de valoare mică, pe care le ţineam în mâini aşa, ca pe o varză mărişoară. Împreună cu „varza” în cauză, am plecat spre casă, agale, pe jos. Locuiam în vremea aceea în zona intersecţiei Străzii Mântuleasa cu Calea Călăraşilor, într-un bloc construit prin anii ’30, iar tramvaiul trecea pe la doar trei metri de geamul meu. Casa în cauză e cea de care, dintre toate locuinţele pe care le-am avut în aproape 60 de ani, m-am ataşat cel mai mult. Au fost ani frumoşi cei petrecuţi acolo, minus huruitul tramvaielor. Mă mai încurca, rău de tot, şi o căţea de dimensiunile unui casetofon mare (din acela cu două boxe, pe care-l duc pe un umăr negrii din Harlem, prin filme), care-şi avea sălaşul într-o curte de pe Strada Zborului, imediat înainte de Şcoala Superioară Comercială, o clădire odinioară frumoasă. Habar nu am de ce Dumnezeu mă detesta pe mine, într-atâta, câinele cel negru şi lăţos despre care vorbesc; de altfel, un câine extrem de interesat să latre nu doar la subsemnatul, ci la toţi oamenii care treceau pe stradă, precum şi să fugă, în goana cea mai mare, la nevoie chiar şi până spre Biserica Sfântul Mina, după biciclişti sau cei pe patine cu rotile.
La o cofetărie din centru: prăjituri de toţi banii ăştia, acum!
După ce-am plecat de la job cu mormanul de bani în mâini, m-am oprit la prima Alimentara, chiar după colţ, cu gândul să cumpăr o pungă în care să pun bancnotele. Ei, aş! Pungile se terminaseră. Mi-am luat, deci, doar câteva tuburi de bomboane minunate, cu aromă de coacăze negre şi am plecat mai departe. Mi-am zis că acest prim salariu de la Ultimul Cuvânt trebuie sărbătorit vârtos; şi am decis să mă duc, în în mare viteză, spre una din cofetăriile scumpe din centru. Aveau acolo, între altele, o tavă imensă cu ecleruri care-ţi făceau cu ochiul, atât din cele cu ness, cât şi din cele cu ciocolată. I-am spus doamnei de după tejghea să-mi dea ecleruri „de toţi banii aştia”; ceea ce femeia, uluită, a şi făcut. M-am ales, aşadar, cu două pachete cu prăjituri puse, fiecare, în câte o pungă transparentă. Cu pungile era uşor, duceam câte una în fiecare mână. Şi, cu amândouă mâinile, ţineam voios un al treilea carton cu ecleruri, aşezate pe două rânnduri, unele peste altele. Am ieşit spre Piaţa Rosetti, apoi am luat-o pe Hristo Botev, am traversat Calea Moşilor şi, imediat, am ajuns pe Zborului. Căţeaua cea neagră şi lăţoasă era, firesc, la datorie: cum m-a văzut venind de după colţ, s-a şi năpustit spre mine, cu urechile ridicate şi coada fâlfâind, lătrând şi mârâind continuu. Mi s-a părut că priveşte cu un interes cu totul special spre blugii mei cei noi – era doar a doua oară cînd îi purtam, aşa că am decis să iau urgent măsuri. În timp ce căţeaua mă ocolea, într-o manevră cu adevărat savantă (era extrem de abilă şi de inventivă, ar fi putut preda oricând, cred eu, tactica la Academia Militară), am reuşit să agăţ de un gard cele două pungi şi am rămas în braţe doar cu platoul uriaş, tixit tot cu ecleruri.
Resetând întreg sistemul: jos, pe bordură
Am aşezat pachetul pe bordură şi l-am desfăcut. Căţeaua, care tocmai începuse să-şi agite mai iute coada, în semn de atac iminent, a socotit că-i, poate, mai bine să mai aştepte niţel, până se lămureşte ce se întâmplă. Am împins spre ea primul rând de şase ecleruri, trei cu glazură de cafea, şi alte trei cu ciocolată. Acela a fost un moment de mare cumpănă, cam ca la Waterloo, când englezii i-au văzut, prin fum, pe cei 12.000 de oameni din Vechea Gardă a lui Napoleon venind, în formaţie compactă, spre ei. Eclerurile mele erau ceva mai puţine, deloc ameninţătoare (dimpotrivă, aş zice, plus că şi miroseau de-ţi lăsa gura apă), dar la fel de iscătoare de mari emoţii. După vreo jumătate de minut de matură chibzuinţă, căţeaua a venit spre mine. Şi-a hăpăit cu mare poftă, din prima, trei ecleruri (pe cele mai mari, ceea ce mi s-a părut o opţiune corectă). A făcut apoi o pauză, a luat un al patrulea ecler: uşor, în bot, şi l-a cărat iute spre curtea de unde ieşise. A mai luat apoi încă unul, şi tot aşa (fără prea mare folos pentru mâinile mele ostenite, cartonul pe care-l pusesem pe bordură era burduşit cu vreo două duzini şi jumătate de prăjituri). După ce a terminat de cărat în bot toate prăjiturile de care avea nevoie, căţeaua s-a restras, demnă, fluturând din coadă şi lătrându-mă încă, dar parcă pe un alt ton.
A doua zi am plecat de acasă gîndindu-mă intens la ceva, aşa că n-am fost deloc atent când am ajuns pe Zborului. Când am revenit în realitatea imediată, am încremenit: căţeaua era, cu gura larg deschisă, la nici doi centimetri de blugii mei cei noi. „Of, am pus-o, că acum nu mai am la mine prăjituri!”, mi-am zis. Nici vorbă. Câinele venise, de fapt, să-mi zică, aşa cum putea, că suntem prieteni. În unele zile, mergea cu mine până la scara blocului (sau, dacă plecam spre centru, pînă spre Calea Moşilor) şi lătra ca turbată la tramvaie, ca să mă apere de ele. Când a făcut pui, îmi aduc aminte că i-a scos în stradă şi i-a înşirat, mândră tare, ca să mi-i arate şi ca să-i mângâi şi pe ei, măcar niţel. Apoi m-am mutat din cartier. Şi n-am mai trecut pe acolo cel puţin vreo trei ani. Ajungând din nou, complet accidental, pe Zborului, m-am trezit, după vreo mie de zile de absenţă, cu căţeaua cea neagră care se năpusteşte spre mine şi începe să ţopăie, într-un fel de dans de bucurie paroxistică. Părea să nu fie deloc deranjată de faptul că nu mai am ecleruri la mine; se bucura, pur şi simplu, că-şi vede prietenul care lipsise aşa de multă vreme. Şi eu m-am bucurat, dar că am decis – totuşi – să nu ţopăi pe stradă, nici măcar atunci când m-a lins pe mâini (şi-a fost apoi nefericită, puţin, pentru că n-am lăsat-o să mă lingă şi pe nas, precum şi pe ochelari, deşi în mod clar exact asta îşi dorea).
Apoi, după alţi câţiva ani, căţeaua cea neagră şi lăţoasă a murit. În casa pe care o păzea e acum un restaurant cam de fiţe, cu chelneri – imi zic prietenii care merg pe acolo – extrem de agresivi. O să încerc să le dau şi lor ecleruri, într-o zi, să vedem ce se întâmplă.
