Trafalgar: efectele multiple de ricoşeu ale unei zile care a schimbat lumea, acum fix 210 ani
Una din coloanele de atac britanice străpunge linia de şir a navelor franceze, la Trafalgar, în timp ce tunurile ambelor flote trag salvă după salvă: hegemonia Londrei asupra întregului Ocean Mondial e ca şi câştigată (pictură de Louis-Philippe Crepin, care a trăit între 1772 şi 1851).
La 21 octombrie 1805, o escadră britanică alcătuită din 27 de nave de linie (cu două şi trei punţi) şi 4 fregate mari, condusă de amiralul Horatio Nelson (care se afla la bordul lui HMS Victory, despre care am scris recent – vezi ) a atacat, printr-o manevră tactică inovatoare (vezi schema bătăliei, ceva mai jos), o flotă combinată franco-spaniolă, cu mult mai multe nave (33 de bastimente de linie şi 5 fregate) şi mult mai multe tunuri la bord (flota britanică avea, cu totul, ne spune Helmut Pemsel în lucrarea sa intitulată Von Salamis bis Okinawa: Eine Chronik zur Seekriegsgeschichte, 2.500 de tunuri, în timp ce flota franco-spaniolă avea cu puţin peste 3.000 de guri de foc, deci cu 20 % mai multe piese de artilerie). În ciuda acestor dezavantaje (precum şi în ciuda faptului că Nelson a murit, în cursul bătăliei, împuşcat de un militar francez), britanicii au obţinut, la Trafalgar, o victorie absolut zdrobitoare. La 17.30 după-amiaza, după doar vreo patru-cinci ore de luptă efectivă, o navă franceză e scufundată, iar alte 17 bastimente sunt capturate de britanici. Franco-spaniolii mai pierd şi 2.600 de morţi şi răniţi, precum şi alţi 7.000 de oameni care cad prizonieri. Britanicii pierd doar 1.700 de oameni. Nici o navă a lor nu e distrusă, dar mai multe sunt foarte serios avariate în luptă.
Zig-zag de consecinţe, inclusiv pe termen lung
Caracterul decisiv al victoriei de la Trafalgar nu face decât să-l determine pe Napoleon să fie şi mai agresiv – în sens strategic – pe continent. La 2 decembrie, în acelaşi an, el îi zdrobeşte pe austrieci şi ruşi, la Austerlitz. În anul următor, el îi bate şi pe prusaci, iar apoi impune, cu forţa, practic întregii Europe, Decretul de blocadă continentală. Mărfurile britanice mai ajung în Europa continentală doar prin Rusia şi Peninsula Iberică. Napoleon atacă şi cucereşte, începând cu 1808, Spania şi Portugalia. Încearcă să cucerească şi Rusia, în 1812, dar – aşa cum ştim – nu reuşeşte, deşi câştigă, şi acolo, toate bătăliile
Prezentare schematică a inovaţiei tactice britanice care a produs rezultate cu adevărat decisive, acum fix 210 ani
pe care le duce. Îl înfrâng mai degrabă iarna, precum şi dificultăţile de aprovizionare. Chiar şi mult după ieşirea definitivă din scenă a lui Napoleon, rivalitatea maritimă franco-britanică rămâne un element important al arenei internaţionale. Franţa se străduieşte, ori de câte ori poate, să smulgă Marii Britanii supremaţia completă asupra Oceanului Mondial. La 1850, inginerul francez Dupuy de Lôme (unul din cei mai mari navalişti din secolul al XIX-lea) proiectează, construieşte şi lansează la apă bastimentul Napoléon, prima navă de linie din lume propulsată cu un motor cu aburi ce pune în mişcare o elice. La vremea aceea, britanicii nu au în dotare un asemenea bastiment (ei reuşesc să egaleze performanţa tehnică franceză abia în 1852). Zece ani mai târziu, în 1860, acelaşi mare inginer francez lansează la apă fragata cuirasată Gloire, înarmată cu trei duzini de tunuri grele, de calibru 162 milimetri. La vremea respectivă cea mai puternică navă de luptă din lume, Gloire constituie – ne spune Tony Gibbons în The Encyclopedia of Ships – cea mai consistentă speranţă a lui Napoleon al III-lea că ar putea ajunge în situaţia „de a rivaliza, pe mări, cu Marea Britanie”. Şi de a egala, cumva, scorul obţinut de britanici la Trafalgar, împotriva strămoşului său. Rivalitatea navală franco-britanică funcţionează şi în continuare, dând în clocot, din nou, în Al Doilea Război Mondial. Speriaţi că Germania ar putea captura flota franceză, englezii atacă şi distrug mai multe nave de război mari ale Parisului, la începutul lui iulie 1940, atacând portul Oran. Londra nu uitase încă, la acel moment, lecţia cea mai importantă a anului 1805 (şi, în mod direct, a bătăliei de la Trafalgar): nimeni nu trebuie să fie mai puternic, pe mare, decât Royal Navy.
