Viitor hidos: 600.000 de metri pătraţi, sediu nou pentru războiul cibernetic
Acvila-i puternică; dar s-ar putea ca, de data asta, să nu fie destul de tare, cu toată firea ei de fiinţă luptătoare, pentru ceea ce vine, peste noi toţi, dinspre ziua de mâine: cyberwarfare ar putea fi, curând, ceva mai rău decît ciuma din Evul Mediu.
Computere în valoare de cel puţin 896,5 milioane dolari SUA, răcite cu câte 7,5 milioane litri de apă în fiecare zi. Apă captată de o staţie special construită, în zona Fort Meade, pe malul râului Little Patuxent. Doar staţia aceasta de pompare – ridicată în timp record de muncitori cărora li s-a verificat atent tot trecutul, până la grădiniţă şi care au fost obligaţi să semneze documente care spun că „dacă sufli ceva mergi la puşcărie un milion de ani” – costă cam 40 de milioane de dolari, ne spune un text publicat în cel mai recent număr din Foreign Policy Romania şi semnat de James Bamford, editorialist şi autor al cărţii The Shadow Factory: The Ultra-Secrret NSA from 9/11to the Eavesdropping of America. Computerele de care vorbesc aici vor funcţiona într-un clădiroi enorm, cu suprafaţa desfăşurată de 60 de hectare şi care se numeşte Site-ul M. Aici va fi noul sediu al Cyber Command, structură „creată în urmă cu şase ani pentru a coordona războaiele digitale ale Statelor Unite”; puterea de calcul uriaşă concentrată acolo, în Site-ul M (şi care va include şi un super-computer de dimensiuni într-adevăr gigantice – High Performance Computing Center-2) va fi, începând de anul viitor, un atu zdrobitor de important în mâinile SUA, în confruntările crâncene ale războaielor cibernetice.
Primele lovituri: rezultate deja devastatoare
Când am folosit în titlu sintagma viitor hidos nu m-am referit – aşa cum molâii susţinători ai unui liberalism ultra-laxist nătâng, care nu-nţelege cine-i sunt inamicii şi pleacă la război cu pantalonii-n vine, s-ar putea aştepta – la presupusa urâţenie sau la eventualul caracter moral „cu bube” al noului sediu din care America va încerca să stăvilească atacurile cibernetice ale puhoaielor de indivizi, organizaţii şi state care detestă Occidentul. Ci am ridicat, doar, niţel cortina ce acoperă, încă, hidoşenia monstruoasă a vremurilor ce vor veni: aşa încât să putem vedea măcar un colţişor din ce ne-aşteaptă, în realitate, mâine; şi la anul; şi peste 10 ani. După acest interval nu mă mai hazardez să număr anii. Şi aceasta fiindcă, datorită „grijii” extraordinare a tuturor celor care s-au succedat la guvernare în România, în ultimii 25 de ani, bărbatul mediu statistic are o speranţă de viaţă, azi, în ţara noastră, de doar 71,4 ani (pentru aceste date vezi The World Factbook, la adresa de Internet https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/; şi da, lucrarea în cauză e realizată şi adusă la zi chiar de CIA, Agenţia Centrală de Informaţii).
Războiul cibernetic global e deja în toi, oriunde în jurul nostru. De ani buni, de exemplu, Taiwanul, important aliat strategic al SUA (ca şi România) e atacat sistematic, în spaţiul virtual, de către China (aşa că opt dintre agenţiile guvernamentale cele mai importante din Taipei au câte două sisteme informatice, doar unul dintre ele fiind legat la Internet; degeaba însă, chinezii nu se lasă: în 2013, ei au lansat 1.900 de atacuri cibernetice, în fiece săptămână, contra instituţiilor puterii executive din capitala taiwaneză). În 2007, Rusia lansat – aşa, de probă – un atac cibernetic extrem de puternic împotriva Estoniei, paralizând, pur şi simplu, cea mai mare parte din economia acestei ţări. În 2010, SUA şi Israelul au lovit zdravăn programul nuclear iranian, prin intermediul Stuxnet, care a implantat în computerele Teheranului un virus ce a scos de sub control centrifugele care îmbogăţesc uranul. În 2012, Iranul a replicat prin lansarea unui masiv atac cibernetic asupra mai multor bănci din SUA. De atunci încoace, în repetate ocazii, ne spune tot James Bamford, „Casa Albă a acuzat Rusia, China şi Coreea de Nord de atacuri neprovocate asupra sistemelor SUA”. În replică, America a pus pe picioare un vast program secret numit TreasureMap, care – afirmă unii specialişti – „poate să urmărească orice om de pe planetă care este conectat la Internet”. În timp real, desigur.
Tot ce mi-e complet neclar, în acest context, e răspunsul la o întrebare-cheie: Măsuri din acestea, gigantice şi costisitoare, cum e cea care duce acum la punerea în funcţiune, în curând, a obiectivului numit Site-ul M, la doi paşi de sediul principal al National Security Agency (NSA) din Maryland vor fi, oare, suficiente pentru a face faţă, cu succes, tuturor inamicilor, în spaţiul cibernetic, cu care se confruntă lumea occidentală? Poate da, poate nu. N-aş vrea să aflăm, cumva, că masa de computere de multe miliarde de dolari cu care SUA îşi duce ceea ce numim acum cyberwarfare este, de fapt, un instrument complet insuficient (şi, deci, aproape inutil), exact ca şi cum ai încerca să salvezi Titanicul, scoţând din el apa cu o linguriţă de argint, tare frumos gravată. Dar cu mult prea mică pentru atâtea mii de tone de apă sărată şi rece, cum e cea din Atlanticul de Nord.
