Mihai Eminescu şi „barbaria spoită cu frac şi mănuşi”
Cam despre asta vorbea Mihai Eminescu, acum aproape 140 de ani, folosind expresia “muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei”.
La 7 aprilie 1878, Mihai Eminescu – de la a cărui naştere se împlinesc azi fix 166 de ani – publica în ziarul Timpul un text intitulat Tendinţe de cucerire. Este vorba despre un articol care vorbeşte, ca atâtea altele, despre interesele naţionale perene ale României, ca şi despre o prezenţă masivă, de asemenea perenă, în apropierea noastră: aceea a Rusiei, cu ambiţii imperiale fără fără de sfârşit.
Un text FOARTE valabil şi astăzi, la aproape 140 de ani după ce a fost scris
Iată, deci, ce scria Eminescu, la începtul primăverii lui 1878, despre numita Rusie: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei (…). În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui (…) Ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească (…) Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi (…) Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-o o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o. Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma vreche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sângeroase şi cuceriri. De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei (…) Cu-n cuvânt în loc de a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe”.
Spre final, acest text – perfect valabil şi astăzi, aşa cum ai putut constata deja – ne spune: „Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice cu siguranţă că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe”.
Textul integral al articolului poate fi găsit în M. Eminescu, Opere, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Vol. X, Publicistică, 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, „Timpul”, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989, pp. 73-75
