Noul conciliatorism: „pamperşi” uriași pentru statuile din Roma, să nu se supere cumva Rouhani
Doar caii de piatră din muzeele Romei au scăpat nevârâți în cutii; dar nudurile Antichității nu; iată de câtî grijă are grijă Rouhani, șeful unui stat cu un regim politic la fel de toxic, de fapt, ca și cel nazist.
Preşedintele iranian Hassan Rouhani, aflat în vizită oficială în Europa, are parte de un şir de concesii absolut imposibil de înţeles. Aflat la Roma, ne spun publicaţiile The Guardian şi The Washington Times (vezi ştirea completă la adresa de internet http://www.washingtontimes.com/news/2016/jan/26/hassan-rouhani-rome-covers-up-nude-statues-to-avoi/), Rouhani a fost dus în vizită, între altele, la Muzeul Capitolin. Atunci când înaltul demnitar iranian a ajuns la muzeul în cauză, însoţit fiind chiar de premierul italian Matteo Renzi, multe dintre nudurile celebre de acolo erau deja acoperite, complet, cu panouri mari, albe. Un purtător de cuvânt al municipalităţii – în subordinea căreia se şi află muzeul – a declarat că „decizia de a o ascunde astfel pe Venus, ca şi alte statui înfăţişând femei a venit chiar de la cabinetul premierului”. Dacă nu înţelegi cumva despre ce-i vorba, aflăm că, „într-un alt gest de sensibilitate culturală, nici măcar o picătură de alcool n-a fost servită la dineul oficial” organizat în cinstea oaspetelui iranian (pe cât spun alte surse deschise, iranienii le-ar fi cerut şi francezilor – Rouhani ajunge azi în capitala Franţei – să facă la fel, dar autorităţile de la Paris i-ar fi zis că aşa ceva nu-i în nici un fel posibil; pe cale de consecinţă, la Paris nu va avea loc, pur şi simplu, pe cât ştim acum, un dineu oficial).
Ce-i de-nţeles, de fapt, de-aici?
Europa nu se mai face bine niciodată, cred eu. Între altele fiindcă, iată, nu-i în stare nici să-şi aducă aminte, nici să înveţe ceva din propriile-i greşeli (mai corect ar fi să să folosesc, totuşi, termenul tâmpenii). La sfârşitul secolului al XIX-lea, continentul nostru, cu bunele şi rele lui era, în mod evident, centrul lumii. Acest statut cu totul excepţional pe scena internaţională a fost erodat, iremediabil, de cele două Războaie Mondiale. Primul dintre ele a fost, să zicem, mai degrabă un accident (în urma căruia, cum zice Barbara Tuchman, în Trufaşa citadelă, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, p. 604, „iluziile şi avânturile pe care oamenii putuseră să le aibă până în 1914 s-au prăbuşit… sub un noian de dezamăgire globală”. Al doilea, însă, a fost catalizat – cred că acesta-i termenul corect – de ceea ce numim, în literatura istorică şi de ştiinţe politice, cu termenul conciliatorism. Acesta desemnează miopia îngrozitoare care a împins Occidentul liberal şi democratic să facă, ani în şir, concesii după concesii lui Hitler, ca şi altor tirani revizionişti ceva mai mici, de tipul lui Mussolini, cu iluzia că, oricum, tocmai datorită unor asemenea concesii, vin „timpuri mai bune, nu mai rele” (cum zic Martin Gilbert şi Richard Gott în Conciliatorii – The Appeasers, în original, apărută la Londra, în 1963 şi tradusă în limba română în 1966).
Exact la fel ca şi cei care i-au dat nas lui Hitler (tocmai fiindcă ei „căutau să uite învăţămintele trecutului” şi erau, în plus, „dispuşi să sacrifice bunul-simţ de dragul dorinţei lor” de a obţine ceva câştiguri imediate), cei care-i dau acum atâta nas lui Rouhani uită, cine ştie cum (şi numai bunul Dumnezeu ştie de ce), cât de tiranică, de anti-liberală, de anti-democratică şi, în esenţă, de anti-occidentală este teocraţia şiită de la Teheran. Un regim politic care, de fapt, duhneşte la fel de rău, a moarte şi a sălbăticie, a dispreţ faţă de om, ca şi regimul nazist. Deocamdată, însă, noii conciliatori din Occident tot fac concesii fruntașilor regimului odios de la Teheran: „pamperşi” mari (mă mir că nu le-au pus şi văl!) pentru nudurile feminine, plus dineuri fără vin, plus altele, care tot curg ca dintr-un corn al abundenței. Nu care cumva că se simtă ofensat Rouhani, un soi de Adolf Hitler deocamdată deghizat în om civilizat şi compatibil (oh, cruntă şi năroadă iluzie!) cu Occidentul.
