Numai şi numai din vina firmei de cablu…
Cele două pisici stau de veghe, ca statuile din Insula Paştelui
Chiar aşa este, fără absolut nici o exagerare. Firma de la care primesc câteva zeci de programe TV (care se mai schimbă, exact aşa cum are chef patronatul, desigur, fiindcă pe abonaţi ce sens are să-i întrebi…) şi Internet are, chiar la mine în cartier, o casierie, la parterul unui bloc. Din când în când, doamnele de acolo nu sunt ţâfnoase (sau, poate, or fi doar doborâte de atâta muncă; aş prefera, oricum, să pună pe ghişeu, măcar uneori, o plăcuţă pe care să scrie: „Sorry, azi am o zi tare-tare proastă!”).
Habar n-aveam, ieri, înainte de a începe căldura căpietoare, de faptul că numita casierie
Voioşie mare: vine apă destulă dinspre spălătoria auto!
a intrat în renovare. Aşa că m-am întors acasă, mi-am pus pantalonii scurţi (bun instrument de luptat cu vipia), am luat cu mine o paporniţă de piaţă (corectă opţiune, după cum veţi vedea) şi am pornit la drum. Pe Văcăreşti, înspre fostul Abator, apoi la dreapta, pe Mihai Bravu, până la Prosper; şi apoi spre Mall-ul şi Piaţa Vitan, în apropierea cărora se află o altă casierie a firmei de cablu. O excursie bunicică, una peste alta.
Pisici pe zid, plus lozică de amor
Îţi face cu ochiul prin vitrina prăfuită…
Cum ies din bloc, dau cu ochii de un perete plin de graffiti. Nişte înscrisuri, plus nişte pisici (aşa cred, cel puţin, din cauza urechilor şi mustăţilor). Două – una mai mare, alta ceva mai mică: o familie monoparentală (motanul o fi în Italia sau Spania, la muncă, la cules căpşuni?) sau, poate, un parteneriat strategic intens asimetric (aşa, cam ca acela dintre România şi SUA, în care soldaţii americani făceau, pe bună dreptate, pariuri, acum câţiva ani, pe vremea când încă aveam trupe în Irak: azi pornesc din loc, sau nu, hârbuitele maşini ARO ale românilor?). Câţiva metri mai încolo, o vitrină în care se află, între altele, o minunată maşină de pompieri (of, dac-aş fi avut-o
Ispravă de Romeo de-al nostru, de pe Dâmboviţa
acum vreo 50 de ani, când chiar că mi-ar făcut mare trebuinţă, toţi ceilalţi pici din cartier ar fi fost, grămadă, călare pe mine, să le-o împrumut şi lor!). Peste alţi câţiva metri, o bună dovadă că păsările nu-s deloc proaste, aşa cum cred unii. În timp ce eu mă târâi deja cam cu greu prin căldura în curând ucigătoare, o ceată de porumbei face baie, cu mare veselie, în apa care curge, for free, dintr-o spălătorie auto. Viraj la stânga, apoi şi, imediat peste Dâmboviţa, o prea frumoasă inscripţie, despre o prea frumoasă prinţesă. Mai tare decât „Mihaela, dragostea mea!”, cum zicea, ţopăind în noapte, marele om de stat Mircea Geoană, în clipele când încă era convins că a câştigat prezidenţialele. Lăsându-l în pace pe bietul Mircea, cu vizitele lui pe la Vântu (prietenii ştiu de ce – LOL!), putem pune punctul pe i: câţi dintre noi s-ar înhăma la aşa efort, indiferent cine-i prinţesa?
Vine girafa!
Peste doar câteva zile 🙂
Şi pe Văcăreşti, dar şi pe Mihai Bravu, sumedenie de afişe despre faptul că, la Bucureşti, vine în premieră, în curând, o girafă adusă de un circ aflat în turneu prin Europa. Oprescu s-o aştepte cu pâine şi sare, cu fanfară şi covor roşu, asta mi-aş dori. Girafa merită aşa ceva; îmi aduc aminte, încă, de cozile imense – mai rău ca la carne – care s-au iscat, la Obor, acum multe zeci de ani, când nişte norvegieni, parcă, au adus o balenă împăiată în Capitală. Acum, înţeleg că girafa e vie, aşa că merită – clar – mai multă atenţie. Şi propun aici, pe ton solemn, celor de la Antena 3, rămaşi fără de tătucul lor cel înţelept, dom’ profesor, s-o invite şi pe girafă în studiou, ca pe Julio Iglesias Jr., poate-poate o determină
Omul-de-tinichea, varianta modernă, din ţeavă şi coturi de plastic
şi pe ea să pronuţe strigătura science-fiction, aia despre Ponta Preşedinte – LOL din nou!. Dar pe Mihai Bravu nu-s doar afişe cu girafa portenţial PSD-istă. Ci şi un fel de om-de-tinichea, ca-n Vrăjitorul din Oz, dar alcătuit din nişte ţevi de plastic şi proptit cam într-o rână, în uşa unui magazin lovit, şi el, în plin, de căldură (pe stradă, temperatura e deja cam ca pe partea lipsită de umbră a Lunii, numai că nu am, din păcate, costum de scafandru spaţial, cu climatizare încorporată). Câţiva metri mai încolo, o mănuşă împletă, din lână de culoare închisă, înfiptă în caldarâm. O iau ca pe un
Pastel de iarnă, pe Mihai Bravu
semn că, din când în când, vine pe-aici şi iarna, şi – măcar asta ştim, după două mandate de poveste – „iarna nu-i ca vara!”
Urma lui Adrian Năstase, presupun
Ajuns la Prosper, mă urc într-un tramvai care mă duce, iute, până la Mall Vitan. Acesta arată ca după bombardament. Dar nu-i nimic, simţul estetic e de îndată întremat când priveşti chiar peste drum, unde se înalţă, mândră, Casa Manelelor (cum ar fi ca, într-o seară, cei de la Festivalul George Enescu să năvălească, pe neaşteptate, şi să tragă o cântare chiar aici, lâng-acest templu al religiei muzicale cea „fără număr, fără număr”?; un meci în 15
Templul unei noi religii, cu credincioşi “fără număr, fără număr”
reprize, între vocea lui Jean de la Craiova şi Henry Purcell, de exemplu, ar fi, cred eu, încă şi mai tare decât deja amintitul descălecat al girafei la Bucureşti). Peste alţi câţiva metri, un frumos graffiti albastru, despre ceva fire sau cabluri (sau, poate, porecla unui om cu scris frumos, dar doar dacă nu e aşternut chiar pe păretele proaspăt zugrăvit al casei tale). Şi, peste drum, un loc despre care am mai scris – acela în care, din când în când, funcţionează un anticariat improvizat. Azi acesta era în pauză, dar pe un ziar se aflau întinse vreo două duzini de CD-uri cu filme mai vechi, unele nu chiar rele. Pe un perete, la interior, un „basorelief” mic, cu un vânător grăsuţ, în haine albastre, care
Aceeaşi obsesie ca la Voroneţ: albastrul
parcă-i pe punctul să calce pe-un cîine. Vînătorul nostru are fălcuţele umflate şi pare arogant, ca şi cum i-ar lua peste picior pe nişte jurnalişti care n-au mai încăput în imagine, îndemnându-i să vină să-i numere ouăle. Tot aici, în Vitan, am descoperit – ţineţi-vă bine – şi nişte piramide. Aşa, ca să crape de ciudă egiptenii şi ăi din Mexic, cu toate piramidele lor toltece şi mayaşe :). A! Aici, la final, şi despre utilitatea vădită a paporniţei de piaţă pe care am luat-o cu mine în această fabuloasă
Cu barbă, grăsuţ şi cam arogant
călătorie: la alţi câţiva metri, o stivă de pepeni galbeni, mari şi cu un miros care te duce drept în Turkestanul de-altădat’. Când mă întorc de-acolo, promit că vă dau de ştire!
Piramide avem şi noi, chiar dacă mai micuţe 🙂
