Portret neretuşat de „porc criminal”: ridică-te-n picioare, imediat şi cu respect, în faţa lui Adel Termos!
Un erou; şi un om tare bun; cu mult mai bun şi cu mult mai om, să fie clar, decât 100 de basculante pline cu creştini bigoţi, dintr-aceia care mişună peste tot.
„Sunt născuţi criminali, aşa le e gena!”, îmi scrie o doamnă, în chip de comentariu la textul publicat ieri pe blog, referindu-se dânsa – pe cât am înţeles eu – la toţi musulmanii şi la toţi arabii. Am încercat eu să-i explic că, în cazul atentatelor recente de la Paris nu vorbim despre oameni răi din naştere (fiindcă aşa ceva nici nu există, de fapt; cel puţin nu ca fenomen de masă), ci despre un anume soi de intrepretare a Coranului, ca şi despre o anumită cultură politică – şi o ideologie – a violenţei, dar n-am garanţia că doamna în cauză a şi înţeles ceva. Alte mesaje pe care le-am primit (şi pe care le-am şi şters imediat, banându-i totodată pe trimiţători, ca să fiu sigur că nu mai pisează vreodată cu tâmpeniile lor) sunt încă şi mai primitive, şi mai încrâncenate, şi mai marcate de prejudecăţi sinistre, ca şi de generalizări pripite, duhnitoare şi hidoase. Numitorul comun al acestor opinii – multe la număr, ţin să subliniez – e simplu: toţi arabo-musulmanii, până la unul, ar fi – pentru aceşti conaţionali ai noştri – doar nişte porci odioşi şi nişte criminali înrăiţi, care trebuie mintenaş stârpiţi de pe faţa pământului, fără excepţie.
Un episod care spune CU TOTUL altceva decât prejudecăţile prosteşti
Iată cum stă, în realitate, treaba cu arabo-musulmanul cel „născut criminal”, fiindcă „aşa îi e gena”: exact cu o zi înainte de şirul de atacuri teroriste de la Paris, de vinerea trecută, tot ISIL a întreprins un atac sinucigaş de amploare şi la Beirut, capitala Libanului. La o oră când mai toată lumea se află pe stradă, un mecanic auto în vârstă de 32 de ani, Adel Termos – arab şi musulman – se întocea de la muncă împreună cu fiica lui în vîrstă de doar câţiva ani, undeva în cartierul Bourj al-Barajneh. Tocmai se afla lângă o moschee, unde voia să intre pentru una din rugăciunile de peste zi. Era cam 5 după-amiaza. Când l-a văzut pe unul dintre atentatorii sinucigaşi pregătindu-se să se năpustească asupra unui grup mare de oameni (sau, poate, chiar să intre în moschee, plină-ochi cu credincioşi), Adel Termos a sărit imediat asupra lui, împiedicându-l să-şi ducă la capăt planul. Militantul ISIL n-a mai putut face decât un singur lucru: să se arunce în aer pe loc, împreună cu cel care aproape că îl imobilizase. ABC News din Australia susţine că, dându-şi viaţa în lupta cu militantul ISIL, Adel Termos „a salvat nenumărate alte vieţi”. Agenţia oficială de ştiri a Libanului transmite că atacul terorist de la Beirut a ucis, cu totul, 43 de persoane şi a rănit alte 239. Dar doar unul din cei doi atacatori a reuşit să detoneze bomba pe care-o avea asupra sa. Pe al doilea l-a oprit, cu preţul vieţii sale, Adel Termos, mecanicul cel încă tânăr despre care îţi povestesc acum. A lăsat în urmă doi copii orfani: o fiică de şase ani, Malak, precum şi un băieţel de doar doi ani, Akram. Soţia lui, Bassima, a declarat celor de la CNN: „Iată, sunt în viaţă; şi sunt fericită şi mândră de soţul meu, care a cinstit aşa mult numele familiei noastre şi ne-a onorat aşa de mult”. Bassima mai spune şi că „amîndoi copii sunt bine, iar el ne-a umplut de mîndrie, ne-a făcut să putem ţine capul sus, ce mi-aş putea dori mai mult? El mi-a dat atât de multă demnitate, mândrie şi respect”. Tatăl lui Adel, Akram, locuieşte la doar vreo sută de metri de locul exploziei ce l-a ucis pe eroul din Beirut. A auzit, aşadar, explozia carte i-a ucis băiatul şi este, şi el, de acord cu faptul că „toţi vecinii noştri şi de fapt toţi oamenii din oraş sunt aşa mândri de el”.
Cam aşa şi-a trăit ultimele sale clipe Adel Termos, iar faptul că unii-i spun „porc de arab” nu-l face deloc mai puţin erou. Eu, unul, am făcut ce m-a dus mintea şi m-a îndemnat sufletul: am printat o fotografie nu prea mare a lui Adel Termos, am rezemat-o de-o icoană mare a Sfintei Fecioare (una uluitor de frumoasă, de-ţi taie răsuflarea, în care Maria poartă un veşmânt albastru strălucitor, cum n-am văzut altul, iar Pruncul – unul de-un verde minunat) şi am aprins o lumânare în cinstea memoriei sale. Cred că merită asta, din plin: nu mulţi oameni sunt în stare să facă o astfel de faptă de eroism exemplar; nu mulţi oameni îşi iubesc semenii mai mult decât propria persoană: nu mulţi oameni sunt capabili să se sacrifice pentru comunitatea lor. Iar Fecioara cea înveşmântată în albastru electric nu dă deloc semne că s-ar supăra pentru că sprijină, acum, şi imaginea unui musulman. O să se supere însă, şi încă rău de tot, hoarde de bigoţi şi de prostalăi, desigur. Dar ei pot să se ducă, fuguţa, cu toţii, la mama dracului. Dacă ar şi rămâne ei acolo (for ever, if possible!), n-ar fi rău – zic eu – deloc. Dar chiar deloc!
