Vorba lui Teddy Roosevelt: Doamne fereşte să ajungem în vreun rai în care nu există cai!
Exact ca şi Bucefal, calul acesta are o pată albă pe frunte; şi asemănrile nu se opresc, de fapt, aici…
A fost azi, pe jumătate din Kiseleff (de pe la Muzeul Antipa şi până spre ambasada Rusiei), mare târg mare: cu cozonaci, gulaş unguresc, ceramică de Horezu, turtă dulce de Covasna, opinci, butoaie (şi sticluţe) cu palincă, un atelier de ceramică, peşti la proţap, genţi şi chimire, pâine de casă, linguri de lemn, gem de ardei iute. Şi multe alte minunăţii. Ajuns acasă, am descărcat, de îndată, în notebook-ul micuţ pe care lucrez (e cam incomod din cauza ecranului mic, dar e tare uşor de cărat în tot locul), cele cam 150 de fotografii pe care le-am făcut. Şi, tocmai când se dădea în mine o luptă crâncenă între două subiecte despre care să scriu câteva rânduri (ceramica de Horezu sau, poate, un atelier de sticlărie), a apărut, bruc, de pe Facebook, un al treilea subiect: un om cu mâini muncite şi o claie de păr blond, care sărută cu sete un cal, undeva între nări şi ochi. Calul pare să înţeleagă cât e de iubit. Şi, oricât de puţin emotiv ai fi, tot pricepi – şi încă din prima – că omul şi calul sunt PRIETENI. Aşa, ca nişte fraţi de cruce. Legaţi unul de altul, puternic şi pe viaţă.
Déjà vu: exact ca-n viaţa lui Alexandru cel Mare
Când am văzut fotografia aceasta – postată iniţial de un domn pe nume Sorin Onişor, pe care nu-l cunosc, dar căruia îi mulţumesc pentru că a surprins acest moment (şi share-uită apoi de un prieten al meu, altfel om foarte serios, care-şi zice însă, pe Facebook, Elful Albastru), am simţit imediat că ea vorbeşte despre o poveste pe care eu o ştiu bine, de multă vreme. Alexandru cel Mare, ne spun sursele antice, îşi iubea calul cam la fel de mult – zic eu – ca şi omul fotografiat aici. Bucefal, aşa se numea calul regelui Macedoniei, „n-a fost încălecat decât de Alexandru; nimeni altul n-a putut vreodată rămâne în şa pe el”, ne spune Arrianus. Acelaşi autor mai frelatează şi că Bucefal era „un cal mare şi avîntat”, precum şi că „era un cal de coloare neagră” şi „avea pe frunte o pată albă”. Regele ţinea la el atât de mult, încât atunci când Bucefal a dispărut „o dată, în ţara uxienilor”, Alexandru a dat imediat „de ştire… că va masacra pe uxieni până la ultimul om dacă nu-i vor aduce calul”. Urmarea a fost că „Bucefal i-a fost adus îndată după citirea proclamaţiei” (pentru toate acestea vezi Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, V, 19, 4-6).
Două lucruri aş mai spune aici, ca să n-o lungesc prea mult. Unul este un proverb arab, care ne învaţă că „Aerul din Paradis este acela care suflă între urechile unui cal” (wow!); şi al doilea e un citat atribuit lui Winston Churchill, care ar fi zis – nu e prea clar când – că „exteriorul unui cal exercită o influenţă tare benefică asupra interiorului fiinţei omeneşti” (wow!, again). Atât, pentru azi.
