Încurcata fiziologie a cozorocului caschetelor militare româneşti
Scaun special pentru trimişii Domnului: să fie, de îndată, în dotarea fiecărui minister!
Când eram încă mic de tot, am început să merg, cu mare plăcere, la cinematograf. Era unul, pe Bulevardul 1 Mai, chiar peste drum de Centrul Cartografic al Armatei, la doar câteva sute de metri de viitoarea mea şcoală (şi tot la doar câteva sute de metri, în linie dreaptă, de casa în care locuiam). Cinematograful în cauză – Unirea se numea – avea şi sală, şi grădină. Mai avea în dotare şi o ceată de spectatori permanenţi, care veneau la film, în fiecare zi, cu precizie de ornic nemţesc, aducând cu ei navete de bere şi cantităţi enorme de bomboane agricole (iar uneori chiar şi mici). Oamenii ăştia mai erau, în plus, şi extrem de bine antrenaţi să răcnească, în cor, cu mare convingere, „Pensionarii cu faţa la perete!”, ori de câte ori doi îndrăgostiţi se sărutau pe ecran. Grija energică faţă de ceea ce pot suporta – sau nu – pensionarii nu mă prea preocupa, să fiu cinstit, la vremea aceea. Altceva nu-mi dădea mie, în nici un fel, pace: oare unde pot să încapă nasurile, atunci când oamenii se pupă? Ştiam, din proprie experienţă, că nasul este, în multe ocazii, o belea de netrecut. Aveam o cană mică, acasă, cu gura cam îngustă, din care beam zilnic ceai (sau lapte, dar asta doar atunci când reuşeau ai mei, cu greu, să mă convingă). Mă enerva că nasul meu nu se prea potrivea cu cana, nu intra nicicum înăuntru, orice-aş fi făcut. Aşa că eram perfect convins că, şi pe actori, nasurile îi încurcă rău, mai ales la vremea când se pornesc pupăturile. Tot nasurile erau, desigur, şi explicaţia dintâi a săruturilor atât de scurte: oamenii nu se pot pupa prea multă vreme, fiindcă îi dor nasurile prea tare (câţiva ani mai târziu, am aflat că nu-i chiar aşa).
50 de ani mai târziu
Uitându-mă acum la viaţa publică de la noi, vechile mele curiozităţi şi nelinişti renasc cumva, chiar dacă serios modificate şi very heavily updated. În ultimele zile circulă în presă, ca şi pe Facebook, un text în care unul – şi anume nu oricine, ci chiar un chestor principal de poliţie – scrie, „cu mâna la caschetă, respect şi consideraţie deosebită”, referindu-se la vicepremierul Gabriel Oprea: „Şi Dumnezeu l-a adus la noi, la Interne, pentru a împlini şi ţine toate acestea, pe domnul GABRIEL OPREA – MINISTRUL OM” (pentru textul complet semnat de chestorul principal Nelu Pop, vezi, de exemplu, articolul publicat, la 1 septembrie a.c., la adresa de Internet http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20392779-inspector-politie-despre-gabriel-oprea-dumnezeu-adus-noi-interne-cum-naste-mic-cult-interesului-national.htm).
Dincolo de faptul că mă bucură, într-un fel, să aflu că Domnul nu şi-a întors complet faţa de la noi, românii, continuând – aşa cum, liniştitor lucru, ne raportează cu mare precizie chestorul principal Pop – să ne tot trimită conducători bravi şi cu rol salvator, mă bântuie, iarăşi, o întrebare: oare unde-i încape domnului general (chestor principal înseamnă chiar general-maior), totuşi, atunci când îl pupă, vârtos, în fund pe demnitarul cel de rang înalt, cozorocul atât de rigid al caschetei de la uniformă?
Această firească întrebare e cu atât mai acută cu cât, aşa cum oricine poate înţelege, cozorocul şepcii militare (fie ea de Armată sau de Poliţie) e cu muuuuult mai mare decât orice nas de actor de prin filme. Dacă mai pui în calcul şi faptul că numitul chestor ne mai spune şi că, în timp ce-şi pupă-n fund, cu-atîta sete, şeful coborât din cer, ţine „mâna la caschetă”, mai apare, de fapt, încă o întrebare (la fel de încurcată, vai de capul nostru!): şi ce fac bieţii colonei şi generali, atunci când marele om îşi mai mişcă, niţel, bucile-i luminoase, în clar evident semi-divine? Te pomeni că ei mai pot pupa, atunci, doar văzduhul prin care tocmai a trecut, ca o cometă, dosul domnului Oprea? Of, of, ce pierdere imensă pentru interesul naţional!
