Fericirea, la ea acasă: în şanţul cel plin cu gunoaie
Aici locuieşte fericirea, într-o ţară numită România şi care, zice-se, face parte din UE şi NATO
În ultimii ani am fost, în mai multe ocazii, în zona oraşului Tecuci. E pe-acolo un loc, într-o pădure de salcâmi, unde – dacă ai puţin noroc – vezi dimineaţa, atunci când ieşi în curtea casei cu un singur cat, ca să fumezi prima ţigară din zi, cum trec căprioarele pe la nici doi metri de nasul tău. Mistreţii sunt, din experienţa mea, cu mult mai năzuroşi şi nu se apropie la mai puţin de 10 metri (poate nu le place tutunul, mă gândesc). La Tecuci mai merită să mergi şi pentru o cofetărie micuţă, ascunsă printre blocuri, unde, dacă nu ştii ce-i înăuntru, n-ai intra nici bătut. Mare eroare: nu cred că am mâncat, vreodată, mai bune prăjituri ca acolo (sau poate da, dar nu la preţul practicat aici, de cel mult trei lei porţia enormă de încântare, o încântare cum aproape că nu-i alta). Până acum câţiva ani, merita să mai mergi la Tecuci şi pentru parcul central din oraş, savant şi eficient administrat de un fost interlop, cu oarece haz şi (dintr-o anume perspectivă) cu mult har, pe nume Pazvante (despre acesta şi minunea sa de parc, acum căzut în paragină, cu altă ocazie).
Hârtia de turnesol
Pădurea de salcîmi cea plină de căprioare şi mistreţi (ca şi de nişte păsări tare frumos colorate, dar care au – din păcate – năravul că se-apucă să-ţi cânte sub geam exact atunci când tu încerci să dormi) se află aproape de un sat mărunt, cu oameni aşezaţi. Şi cu mai multe birturi, majoritatea îngrozitor de ieftine şi de sărăcăcioase. Cea mai prăpădită dintre toate aceste cârciumi era, în momentul despre care vorbesc aici, una aflată chiar la marginea satului. Peste drum de ea începea cîmpul. Am ajuns acolo într-o duminică, din pură întâmplare, doar pentru că ni se terminaseră ţigările. Înăuntru erau câţiva muşterii, care beau tacticos bere la sticlă (că „la halbă e mai mult apă, şi aia sălcie”). Cea mai ieftină o marcă locală), ţin minte, costa aproape nimic, poate doar vreo doi lei, sau cam aşa ceva. În faţa cîrciumii, imediat peste drum, la marginea cîmpului, se află un şanţ lung, pe jumătate acoperit cu gunoaie şi scaieţi. Pe marginea lui stăteau, cu mare voioşie (deloc mimată), doi săteni, bând şi ei aceeaşi bere ieftină, dar cumpărată de la magazin (unde, în mod firesc, adaosul comercial e mai mic decât la „ristaurant, unde trebe plătit chelneru’ şi trebe plătită şi muzica; şi muzica consumă corent; şi fregideru’ consumă tot corent, care e doar pă bani, domnu’ şef; înţelegi mata?”).
Cei doi vorbeau între ei, râdeau la fiecare câteva minute, fumau din aceeaşi ţigară (e muuult mai raţional aşa, am aflat, fiindcă „atâta vreme cât tu plimbi fumul prin gură, după ce l-ai suflat deja din piept şi-l dai afară, încet-încetişor, făcând numa’ rotocoale, ţigara oricum să arde singură, da’ complet degeaba; aşa că mai bine în timpu’ ăsta trage şi altu’ din ea”) şi-şi beau berile cele ieftine şi cam acre, cu picioarele vârâte în şanţ. La vreo zece metri de ei era, tot în şanţ, zăcea un morman mare de gunoi – care, admit, încă nu puţea prea tare – şi, ceva mai departe, un câine bălţat, mort, probabil lovit de maşină. Amândoi sătenii despre care vorbesc aici râdeau cu poftă şi erau realmente fericiţi. Scoseseră din buzunar mai puţini bani decât cei care stăteau la mese, beau exact aceeaşi bere ca şi aceia şi se simţeau bine de tot, fiindcă şanţul era la doar vreo opt metri, cel mult, de cârciuma din marginea satului. Aşa că, ajunşi acasă, puteau povesti, cu deplin temei, „lu’ toţi cunoscuţii, în sâc, aşa”, c-au fost, ca tot omul, „la bufet, la` Ilie, numa’ că noi am avut sub fund nu scaone d-alea tari, ca toţi proştii, ci altceva mai mare şi mai foarte comod”.
Deci, în final…
Dincolo de savanta descrie a felului în care marginea şantului e prezentată, de către cei doi contemporani ai noştri, ca fiind „mai foarte comodă” decât orice scaun de birt, episodul acesta (cât se poate de real, din păcate, ceea ce, la nevoie, pot dovedi şi cu martori) măsoară, cu precizia unei hârtii de turnesol de foarte bună calitate, cât de mizerabilă şi tristă e moştenirea lăsată, după ei, de un Ion Iliescu (cu două mandate; sau poate cinci, depinde cum le numeri), de un Emil Constantinescu (cel viteaz, dar „înfrânt de servicii”, cum ne zice el) şi de un Traian Băsescu (cel mai viu şi mai spontan dintre toţi, dar la fel de dezamăgitor). Aceşti trei preşedinţi, ca şi vreo duzină de prim-miniştri, împreună cu sute şi sute de alţi inşi cu funcţii foarte înalte, atât au reuşit să construiască, în 25 de ani: o Românie în care fericirea supremă e să stai, cu prietenul tău cel mai bun, în şanţul cel plin de gunoaie, fiindcă doar acolo eşti şi aproape de bodegă, dar şi foarte mulţumit la portofel, că doară ai plătit berea cu 50 de bani mai puţin pentru fiecare sticlă.
În mod normal, o astfel de „performanţă” politică se cheamă genocid; iar acesta se pedepseşte, conform art. 438 din Codul Penal, cu „detenţiune pe viaţă” sau cu „închisoare de la 15 la 25 de ani”, plus interzicea unor drepturi. Dacă aveţi balls big enough – dar şi ceva argumente serioase, desigur – tare m-aş bucura să mă puteţi contrazice.
