Mama lu’ toate langustele: Ion Iliescu pierde, lamentabil, în faţa crustaceului cu multe-multe picioare
Lungă de cam un metru şi grea de vreo 5 kilograme, arătarea frumos aşezată în mijlocul mesei a prins de îndată în mrejele-i exotice un biet fan al DJ-ului politic care ne tot zice, de peste 25 de ani, despre valorile perene ale socialismului
La câţiva ani după 1989, m-a sunat la telefon Dan Marţian (care îmi fusese profesor în facultate, în anii ’80) şi m-a invitat la o mare petrecere organizată cu ocazia unui număr de ani – cinci, pe cât îmi aduc eu aminte – de la înfiinţarea CPUN. A insistat să mă duc, aşa că m-am conformat, deşi fără prea mare entuziasm. Clădire oficială somptuoasă, cu masă bogată, ca pentru 1.000 de căpcăuni foarte flămânzi (de, aşa-s excesele de proporţii clinice, la mai toate parangheliile instituţionale de la noi). La un moment dat, apare şi preşedintele Ion Iliescu, ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră. Aproape tot conţinutul uman al sălii (cu doar două excepţii, la care voi reveni curând) se năpusteşte de îndată către el. Adulatorii, aliaţii politici, vasalii, duşmanii (să nu zică lumea că-s mârlani), ca şi diverse alte categorii de cetăţeni. În timpul acesta, eu mă uitam la mulţime, atent la detalii (cine pe cine evită, cine cu cine vorbeşte), departe de coada celor doritori să-i strângă mâna, neapărat, omului dintre noi, pentru noi. Figură aparte făcea doar o altă persoană, supusă – săracul om! – unei mari tensiuni interioare. Scosese deja din buzunar o pungă enormă, de plastic, de culoare închisă, cu şnur (exact cum sunt sacii de gunoi de azi, cei de 75 de litri). Ar fi dat mîna, şi el – se vedea asta, uşor, pe faţa lui – cu Ion Iliescu, împărţitorul de zâmbete şi de măi dragă.
Dilemă complicată rău
Dar în mijlocul mesei trona, pe un platou metalic cam cât o cadă de baie, o langustă de toată frumuseţea, de aproape un metru lungime. Omul nostru s-a uitat spre Neluţu, spre langustă; iar spre Neluţu, iar spre frumosul crustaceu. Şi tot aşa, vreo jumătate de minut, tot bâţâind din cap. În final, langusta a învins (omul nostru s-o fi gândit, potopit de poftă, că pe Iliescu poate să-l salute şi cu vreo altă ocazie, dar aşa „rac imens şi tare frumos” unde şi când mai apucă?). Pe cale de consecinţă s-a apropiat de masă, urmând o traiectorie savantă, care să nu-l dea de gol prea repede; a tras uşurel langusta imensă de coadă, a vârât-o în pungă, a legat cu noduri strânse şnurul, şi-a şters mâna murdară de sos – aşa, uşurel – de faţa de masă; apoi şi-a aranjat, demn foarte, nodul la cravată. Şi dus a fost (după ce-şi putuse raporta, lui însuşi, cu mare bucurie: mission accomplished!).
Habar n-am dacă Ion Iliescu a aflat vreodată cum o felie – una micuţă, dar buturuga mică e cea care răstoarnă carul mare – din electorat l-a abandonat, brusc şi fără mari regrete, în cele din urmă, pentru un animal exotic, cu multe picioare, rudă bună cu racul de la noi. Mama lu’ toate langustele poate să fie însă mândră (de-acolo, din raiul crustaceelor, unde presupun că a ajuns, în final, după ce-a fost înfulecată): în ziua aceea, strigătura populară Iliescu-apare / Soarele răsare s-a topit, ca fumul. Probabil, mă gândesc eu, carnea de langustă o fi avut, totuşi, gust măcar niţel mai bun decât nesfârşitele şi fadele prelegeri despre valorile perene ale socialismului 🙂
