Crăişorul munţilor de scârnă: să tragem apa!
Un personaj EXTREM de toxic pentru viaţa publică românească din ultimii 25 de ani. A făcut României, cu premeditare, tare mult rău.
„Crăişorii munţilor de scârnă”. Exact acesta era titlul unui articol pe care l-am publicat pe la începutul anilor 2000. Textul îndemna cititorul, oricine ar fi acesta, să facă o comparaţie onestă şi completă între patriotismul mimat, de mucava (şi tare duhnitor, pe deasupra) al lui Vadim, marele mâncător de unguri şi de evrei, şi patriotismul real (şi tragic) al lui Avram Iancu, liderul principal al Revoluţiei române de la 1848, în Transilvania. Ca urmare directă a acelui articol m-am şi ales, de altfel, cu un al doilea proces intentat de recent răposatul Corneliu Vadim Tudor, domnia sa pierzându-l, în instanţă, şi pe acesta, ca şi pe primul – în care m-a acuzat, pe la începutul anilor 1990, de calomnie, atunci când am scris, cu argumente suficiente, că Vadim nu-i un democrat, ci e partizanul înfocat al unui regim criminal, de dictatură.
Profilul real şi cel imaginar al unei ciume pentru viaţa publică
„Un om cu o inteligenţă şi o cultură excepţională şi mai presus de toate un patriot şi iubitor al bisericii”, scrie despre Vadim un prieten al meu de pe Facebook. Exact astfel de formulări referitoare la liderul politic răposat ieri amestecă – desigur, cu certă bună credinţă, pe care nu am absolut nici un motiv s-o pun cumva sub semnul întrebării – rău de tot borcanele.
Vadim a fost, e drept, un om extrem de inteligent. Şi un om cu multă carte. Şi, în mod evident, un iubitor de frumos, ca şi un cititor şi un meloman împătimit (ştiu asta din proprie experienţă: m-am întâlnit cu el, cu ani în urmă, în multe ocazii prin tot soiul de librării şi anticariate, ca şi prin magazine cu înregistrări muzicale; şi am stat, câţiva ani în şir, la Bran, în vacanţele mele de doar câteva zile fiecare, la doar o aruncătură de băţ de vila lui Vadim; prin urmare, urechea mea ştie bine ce muzică frumoasă asculta el, iar ochii mei au văzut, în repetate ocazii, sarsanalele pline cu cărţi pe care haidamacii ce-l păzeau i le duceau în casă).
Aceste trăsături NU îl fac însă pe defunct o persoană onorabilă sau măcar frecventabilă. Şi nici faptul că hrănea, ostentativ, toţi câinii vagabonzi din preajma redacţiilor pe care le-a condus, ca şi pe aceia oploşiţi pe lângă tipografiile unde-şi tipărea gazetele imunde. Pentru viaţa publică din România, Corneliu Vadim Tudor va rămâne, întotdeauna, un fel de Ebola, cu urmări foarte grave, precum şi pe termen foarte lung. Fără el, naţionalismul agresiv şi primitiv poate ar fi evoluat, la noi, în chip ceva mai puţin inflamat şi mai puţin nociv. Fără el, Doina Cornea – o femeie cu ale cărei idei nu am fost de acord în repetate ocazii, dar pe care o respect mult de tot – n-ar fi fost obligată, în 2000, să-şi pună pe cap celebra căciuliţă tricotată, înainte de a pleca să-l voteze, de nevoie, pe neo-comunistul (vag luminat) Ion Iliescu.
Problema cu adevărat centrală: ce-i aia patriotism?
Atunci când vorbim despre defunctul Vadim, chestiunea principală este, cred eu, aceea a felului în care ne raportăm la ideile sale despre patrie şi patriotism. Pentru Vadim, patrie însemna, în termenii cei mai rudimentari cu putinţă, doar cinstita adunare a românilor etnici cu convingeri „sănătoase” (de preferinţă, doar aceia care citesc, ca pe Biblie, jegoşeniile şi tâmpeniile fără număr şi fără limite din România Mare). Ani în şir, una din ideile centrale pe care Vadim Tudor s-a străduit să le propage a fost aceea că ţiganii, evreii şi ungurii nu au ce căuta aici, în România. Ceea ce, în mod evident pentru orice om normal, e o aberaţie absolut inacceptabilă. Sigur că nu gem de mulţumire atunci când vreun minoritar rrom încearcă să se „împrietenească” cu portofelul meu, în metrou, dar lumea ţigănească nu e făcută doar din hoţi de buzunare. E alcătuită şi din oameni ca Mădălin Voicu (muzicianul, nu politicianul) sau ca Perla Scripcariu, tânăra din Botoşani admisă la cinci universităţi de top din Marea Britanie. La fel şi cu evreii – care sunt cât se poate de acasă aici, în România, atâta vreme cât sunt cetăţeni români. La fel şi cu ungurii şi secuii. România – şi asta cred că poate pricepe, cu uşurinţă, oricine trăieşte, mental, în secolulul XXI (şi nu în Paleoliticul timpuriu), NU este doar a Vadimilor de toate vârstele, ci a tuturor cetăţenilor ei, indiferent de etnie, de religie, de convingerile lor politice sau de culoarea tegumentelor.
Mai am un argument ce mă face să cred că Vadim a fost intens toxic pentru România. Vă mai aduceţi aminte de aşa-numita (şi complet abjecta) „listă a ruşinii şi trădării naţionale”, aceea pe care România Mare o publica acum cu mai bine de 22 de ani în urmă (şi în care mă simt deosebit de onorat să găsesc şi numele meu)? Dacă nu, căutaţi-o! O să identificaţi acolo, fără nici o osteneală, numele multor zeci de oameni absolut stimabili, fără nici o pată şi fără nici un cusur. Şi numele multor zeci de intelectuali de foarte mare valoare. Şi numele multor artişti, poeţi şi scriitori într-adevăr mari. Atât de mulţi şi de importanţi pentru viaţa publică din România, ca şi pentru cultura română, încât ai putea face din ei, oricând, un Parlament cu mult mai de soi decât cel de actual, ca şi o Academie, poate, cu mult mai onorabilă decât cea pe care o avem acum. Pe toţi oamenii aceştia, Vadim i-ar fi dorit linşaţi. Cum ar fi arătat România fără ei, sau cum ar fi arătat România încăpută pe mâna unuia ca Vadim Tudor, nici nu vreau să mă gândesc.
Din astfel de motive nu pot gîndi, despre Corneliu Vadim Tudor, nici măcar în termenii creştinescului „Dumnezeu să-l ierte!”. Ura scelerată pe care Vadim a revărsat-o, ani în şir, peste ţară, felul porcesc în care a scris – aproape întotdeauna fără nici un motiv real – despre atât de mulţi dintre noi, xenofobia lui primitivă, încercarea de a confisca în folosul partidului său extremist istoria noastră naţională, pornirile sale anti-occidentale, toate acestea mă fac să cred că Dumnezeu, indiferent cum arată şi unde se află, n-are NICI un motiv să-l ierte pe răposatul lider naţionalist român, un personaj atât de toxic pentru viaţa publică încât, pe lângă el, unul ca Jirinovski pare aproape acceptabil
Dumnezeu n-are nici cum şi nici de ce să-l ierte, la fel cum toţi dracii din fundul iadului n-au, oricât s-ar strădui ei, furci destule, ca să-i poată plăti lui Corneliu Vadim Tudor, cu miliarde de împunsături zdravene, răul imens pe care el l-a făcut, decenii în şir – şi nu din neştiinţă, ci cu întreaga premeditare de care-i capabil un om foarte inteligent şi cu multă carte – României şi cetăţenilor ei.
