Canibalul cel cu mare sete de ştiinţă, la Bucureşti
Numai bun, ar fi zis amicul nostru, pentru o tocană taman pe placul bunicului din Gabon
În vremea facultăţii, am avut şi câţiva colegi străini. Unul, din Bulgaria, ne tot povestea despre cât de bună sunt ciorbele de la el de-acasă, făcute cu mult ardei iute (am verificat ulterior, aşa-i: într-adevăr, îs bune de tot). Altul, din Grecia, era exact ca o mană cerească pentru sufletul omului, fiindcă îi dădeam bani româneşti şi ne cumpăra de la shop blugi, ţigări şi cafea, în orice cantităţi doream. Mai aveam şi câţiva colegi din Africa. Unii erau de o lene absolut îngrozitoare. Alţii nu. Prin anul I, îmi aduc aminte, un gabonez mic de stat, care chiar încerca să înveţe ceva carte, s-a gândit că ar fi mai bine să se aşeze, în amfiteatrul de la Istorie în care aveam noi cele mai multe cursuri, chiar în primul rând, ca să audă mai bine ce spun profesorii.
Teoria nu se potriveşte, uneori, deloc cu practica
Făceam, între altele, un curs de Preistorie şi Societăţi Primitive. Titularul acestei discipline de studiu era o profesoară mărunţică şi extrem de severă (cel puţin aşa credeam noi pe atunci), care ştia enorm de multe lucruri. Cât de potrivită şi cât de atractivă era forma în care ni le preda, asta-i o cu totul altă discuţie. Această materie era, măcar pentru unii, exact ca un râu plin de crocodili, pe care ai vrea să-l eviţi, dar n-ai cum: notele de curs, tipărite de Editura Universităţii, erau de două ori mai groase decât oricare manual de liceu. În plus, concentraţia de informaţie pe fiecare pagină era foarte mare. Nici nu exista, în plus, vreun fir epic, care să te ajute cumva. Gabonezul nostru cel însetat de ştiinţă era, la cursul în cauză, numai ochi şi urechi şi încerca, conştiincios, să ia cât mai multe notiţe.
La un moment dat, doamna profesor a ajuns, cu discuţia despre societăţile primitive – cele din Paleolitic, dar şi cele din zilele noastre – la problema canibalismului. Care este , una peste alta, de două tipuri mari: unul strict alimentar, precum şi cel ritual, în care-l mănânci, de exemplu, pe un duşman viteaz, prins în luptă, nu pentru că ţi-e foame, ci ca să-i preiei astfel virtuţile cele utile la vreme de război. Doamna profesor ne spune asta, apoi începe cu un puhoi de amănunte şi, deodată, gabonezul cel harnic şi foarte tăcut spune, cu voce tare: „Să ştiţi că nu-i aşa! Nu aveţi dreptate!” Femeia se cam enervează – repet, era tobă de carte – şi se apropie de primul rând de bănci din amfiteatru (cred că scena s-a petrecut în Iorga, la etajul I al Facultăţii de Istorie). Îmi aduc aminte că şi-a pus mâinile pe marginea pupitrului uşor înclinat, în spatele căruia stătea gabonezul nostru. Se uită în creştetul bietului om şi îl întreabă, în egală măsură curioasă, iritată şi amuzată: „Dar ce te face să crezi asta?” Senin, colegul nostru din Africa sud-sahariană şi-a ridicat privirea din caietul pe care scria sârguincios şi a răspuns, cu voce plină de emoţii: „Păi ştiu eu mai bine, că pe ultimul l-am mâncat, la noi acasă, când încă era bunicul în putere”.
Atunci am constatat cât de adaptativă poate fi fiinţa umană; şi cum poate ea reacţiona, superb, la stress. Articulaţia genunchiului nostru e făcută aşa încât să-ţi permită să sari, cu uşurinţă, în faţă. Dar doamna profesor, dintr-un singur salt spre înapoi (sau poate două), complet împotriva logicii uzuale a anatomiei şi fiziologiei umane, a ajuns cu spatele complet lipit de tablă, aflată la vreo 7 sau 8 metri depărtare de banca în care gabonezul nostru zâmbea dulce. Era tare mândru că a putut să contribuie, şi el, la propăşirea ştiinţei. Nu mai ştiu nimic, din păcate, de ani buni, despre omul cel amabil şi tuciuriu, atât de pornit să înveţe carte. Îmi aduc aminte însă că, o vreme, nu-i mai ziceam decât cu juma’ de gură „poftă bună!”, când ne spunea că se duce la masă.
