La cafea, cu un un domn, vai, atât de controversat…
Fotografia de pe cană reproduce un portret notoriu al lui Robert E. Lee
Am, de o vreme, trei căni de cafea de-a dreptul uriaşe. Pe fiecare dintre ele a fost imprimată, la cald (expresia asta tehnică e tare păcălitoare; două dintre degetele mele n-o să uite niciodată cât de îngrozitor de fierbinte era una din cănile despre care vorbesc aici, chiar şi la vreo cinci minute după ce fusese scoasă din aparatul termo-chimic de inscripţionare), o imagine la care ţin, din felurite motive, aproape ca la ochii din cap. Toate trei imaginile înfăţişează oameni, fiecare dintre ei reprezentativ pentru ceva anume. Imaginea de pe una dintre căni conţine şi nişte cai, nişte nori şi nişte pomi, dar despre aceste entităţi non-umane n-o să vorbim decât cu altă ocazie.
A existat şi o a patra cană, cam de aceeaşi mărime, dar mi-a spart-o un prieten, acum câţiva ani, din greşeală. Cum le am încă pe celelalte trei, nu-i prea mare bai, deşi mă mai gândesc, din când în când, la ea. Pe cana aceea nu apărea nici un om, ci doar patru cuvinte, cu care unii dintre voi n-o să fiţi deloc de acord: Idealism sucks, Morgenthau rules! Domnul Morgenthau din propoziţia amintită aici e cel care, la doar câţiva ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a scris o carte numită Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace. Ea este, şi în ziua de azi, un fel de Biblie pentru aceia care, atunci când vorbim despre relaţii internaţionale, preferă teoria realistă clasică. Aceasta demonstrează – finuţ, e drept, dar cu precizie letală – că ideile şcolii idealiste sunt, adesea, o simplă bazaconie. Şi Morgenthau acesta e niţel controversat, dar numai în cercuri minuscule din spaţiul academic. Nu despre el am de gând să vă vorbesc în continuare.
Ministru la Washington? Nici gând!
Cana de cafea despre care scriu acum – cea care mi-a oferit, acum, până şi şansa unui titlu, sper, cu destul „lipici la public” – poartă pe ea portretul unui domn bătrâior, cu o figură distinsă şi tristă, care a trăit în secolul al XIX-lea. Numele lui este Robert E. Lee. A fost ofiţer de carieră în armata Statelor Unite şi, atunci când acolo a izbucnit, în 1861, Războiul Civil (acela despre care cei mai în vîrstă îşi aduc aminte că era numit, în manualele noastre de şcoală, Război de Secesiune) a preferat să refuze oferta lui Lincoln, care tare l-ar fi vrut comandant-şef al armatelor Nordului. Şi s-a întors acasă, în Virginia, stat care s-a alăturat de la bun început Sudului. Pentru portretul de pe cana mea, această decizie a lui Lee nu-i lucru rău, deloc, fiindcă uniforma cenuşie a Sudului îl prinde tare bine. Cum imaginea pe care o ataşez aici e cam mică, o să pun una mai mare, unde Lee se vede mult mai clar, pe Facebook, ca să vă puteţi lămuri, fiecare dintre voi, dacă el într-adevăr arată bine – sau nu – în ţinuta sa militară. Deşi Sudul n-avea de nici unele, în comparaţie cu Nordul (care, ne zic puzderie de cărţi serioase, deţinea o absolut zdrobitoare superioritate în ceea priveşte şi industria, şi populaţia, şi lungimea totală a căilor ferate, şi producţia agricolă, şi resursele minerale), Lee a făcut astfel încât confruntarea să fie, ani în şir, una extrem de echilibrată. Şi a obţinut multe victorii care, pur şi simplu, i-au năucit complet pe nordişti. A reuşit toate acestea prin talentul său militar extraordinar. Ca şi prin faptul că a ştiut, până la sfârşit, să menţină intacte şi funcţionale loialitatea şi încrederea armatelor pe care le conducea. Să nu-mi spuneţi că, până la urmă, e absolut firesc ca soldaţii lui să-l fi respectat şi să-i fi ascultat ordinele fără vreo ezitare, numai pentru că el purta gradul de general cu trei stele. Doar faptul că ai grad militar aşa de înalt nu înseamnă, niciodată, nimic (dacă nu credeţi această afirmaţie aparent impertinentă, vă rog, de exemplu, să-mi arătaţi şi mie pe oricine, chiar şi din PSD, care îl respectă, pe bune, cum zic studenţii mei, pe generalul Onţanu; cu primarul Onţanu, poate că lucrurile stau uşor diferit).
În termeni strict legaţi de eficienţa militară, probabil că doar Napoleon a fost mai bine profilat, în întregul secol al XIX-lea, decât Robert E. Lee. În termenii unui comportament care nu s-a abătut niciodată de la un set clar de valori, perfect respectabil, Robert E. Lee e de asemenea impecabil. În termenii refuzului de a accepta compromisuri, de asemenea. Lee e de invidiat şi în ceea ce priveşte capacitatea de a identifica secondanţi talentaţi. Şi în ceea ce priveşte alte calităţi ale lui (dar vom vorbi altă dată, mai pe larg, despre această chestiune). Şi dincolo de treburile războiului, Lee era de asemenea un om de toată isprava (cel puţin aşa susţin toţi autorii care scriu despre el).
Sfâşiat de principii care se bat cap în cap
Până aici, avem un personaj absolut exemplar, de poveste. Un fel de metru-etalon al condiţiei umane respectabile. El a luptat, totuşi – să nu uităm asta – pentru Confederaţie, pentru Sudul secesionist, care avea o economie întemeiată pe existenţa şi munca sclavilor. Când afli despre cineva că face eforturi enorme pentru a apăra un sistem absolut odios, în care milioane de oameni sunt trataţi ca şi cum ar fi animale, fiind vânduţi la piaţă, ca vacile, şi însemnaţi uneori, tot ca vacile, cu fierul roşu, ca se se ştie clar cui aparţin, parcă îţi mai piere entuziasmul. Un individ ca acesta poate să fie model? Poate inspira respect? Merită să vorbim despre el în termeni pozitivi?
Dacă avem creierul îmbâcsit de corectitudine politică, răspunsul e, desigur, NU! Dacă însă înţelegem cât de puternică poate să fie, uneori, drama condiţiei umane, cât de uriaşe sunt conflictele interioare pe care omul are a le gestiona, atunci Lee, cel atât de controversat pentru loialitatea sa faţă de Confederaţie, e cu atât mai respectabil, iar răspunsul este DA! Generalul Lee deja nu mai era proprietar de sclavi atunci când a preluat funcţia de comandant-şef al armatelor Sudului, dar a luptat cu mare destoinicie pentru apărarea acestui sistem odios. Unul în care, repet, Lee nu mai credea deloc (dovadă e faptul că şi-a eliberat proprii sclavi încă din decembrie 1862, înainte ca Lincoln să fi semnat, în Nord, Proclamaţia de Emancipare). Dar, bun sau rău, sistemul Confederaţiei era cel sprijinit, prin vot, de majoritatea concetăţenilor din Virginia ai lui Robert E. Lee. Pe cale de consecinţă, Lee a fost, împotriva propriilor sale convingeri legate de sclavaj, apărătorul propriilor convingeri legate de faptul că voinţa majorităţii e obligatorie şi, la nevoie, trebuie protejată cu orice preţ. În destinul lui Lee, putem spune, viaţa bate filmul; şi anume cu foarte mare diferenţă de scor, mai rău ca-n unele meciuri de baschet.
Una peste alta, Robert E. Lee un om mai bun decât o să fiu eu vreodată; şi un om pe care tare mult mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Cum n-am avut şansa asta, fac şi eu ce pot: îmi beau dimineţa, în multe zile, cafeaua din cana cea uriaşă, care are pe ea tocmai portretul acestui mare general, cel atât de controversat pentru că a fost atât de loial, pînă la capăt, unui sistem în care, de fapt, nu mai credea deloc (dacă, repet, ne referim la economia bazată pe munca sclavilor). Ca un făcut, cafeaua din această cană nu e rea, niciodată. Iar generalul Robert E. Lee rămâne, desigur, un model uman întotdeauna respectabil; ca şi un personaj despre care aş tot scrie. Dar, nu vă speriaţi, viaţa nu mă lasă să fac asta: trebuie acum să plec iute la piaţă, unde – mi-a zis o vecină amabilă – tocmai au venit pepeni galbeni, proaspeţi şi parfumaţi, aduşi din sudul Olteniei.
