Cu mult mai tare decât tot gentoiul cel uriaş al lui Mary Poppins
Subsemnatul, plus rucsacul cel negru, plus drapelul confederat; în spate, dacă te uiţi ceva mai bine, se vede cum afară plouă încă, mărunt: e toamnă.
Am avut, pe rând, mai multe genţi în care să-mi pun, în fiecare zi, lucrurile pe care le iau cu mine atunci când plec de acasă. În vremea studenţiei aveam, de exemplu, o geantă de umăr pentru măştile de gaze, din armată. încăpeau în ea, la marele fix, un caiet mecanic cu hârtie uşor albăstrie şi coperţi gri, ca şi termosul cu ceai negru. Precum şi o minge de oină, ca şi o carte de citit.
Ceva mai târziu a venit rândul unei genţi de piele groasă, adusă tocmai din Grecia. După o vreme i s-a stricat mânerul şi am vârât-o între biroul la care lucrez şi una din biblioteci, transformând-o într-un fel depozit de hârtii importante.
Epoca bagajelor de purtat pe umeri
După aceea am redescoperit rucsacul. Cel de oraş, ca să zic aşa (am mai avut, la tinereţe, două: ambele cu cadru metalic, numai bune de mers pe munte). Primul dintre rucsacurile „de oraş” pe care mi l-am cumpărat, acum vreo 13 sau 14 ani, a căzut la datorie, după vreo 2.000 de zile de utilizare intensă. Al doilea – cam tot aşa. A urmat apoi un al treilea, care s-a stricat în doar şase luni (ce să faci: scump, dar prost!). Un al patrulea, extrem de făţos, m-a ţinut şi mai puţin, vreme de doar cinci zile. În a şasea i s-a desprins cu totul, din cusătură, una din baretele groase cu care îl ţii pe umeri. Mi-am zis, atunci: mă duc să caut acum un rucsac adevărat, care să mă ţină măcar 10 ani; ia să vedem dacă se află undeva aşa obiect minunat. Am umblat cam două săptămâni prin toate magazinele posibile. Singurul rezultat a fost că, la un moment dat, aş fi putut cumpăra un setter tare frumos, cu bani puţini, de la o doamnă ce părea mâhnită că trebuie să se despartă de câinele ei (acesta era, of, tare-tare frumos!). Dar rucsacul-fără-de-moarte nu l-am găsit. După o vreme mi-a zis un amic despre un magazin aflat pe o străduţă paralelă cu Ştefan cel Mare. Am ajuns acolo şi, minune mare, am găsit cam 10 tipuri de rucsacuri militare. În cel mai mare cred că ar încape, lejer, până şi toate chintalele de drăgălăşenie ale Alinei Mungiu-Pippidi (năravurile doamnei în cauză nu ştiu dacă ar intra, şi ele, dar asta-i o altă chestiune).
Până la urmă mi-a căzut cu tronc unul negru, cu etichetă pe care scrie că-i pentru trupele speciale (a, numai bun, atunci, să umbli cu el prin jungla urbană din Bucureşti!). Dar, om păţit, am întrebat dacă e nu doar frumos, negru şi cam scump, ci şi suficient de bine întocmit, cât să nu se desfacă în bucăţi aşa, de la sine. Proprietarii magazinului s-au uitat unul la altul – cred că nu mai auziseră aşa întrebare; şi mi-au zis, pe un ton oarecum ezitant: „Păi încercaţi-l, trageţi de el, să vedeţi”. Şi-am tras, dacă tot mi-au oamenii aceia zis că se poate. Şi-am tras din nou. Şi iar; şi iar. Dogul cel imens din magazin mă privea cu tot mai mare atenţie: se vedea că ar fi tras şi el de rucsac, măcar aşa, niţel, dacă l-ar fi lăsat cineva să-l înhaţe cu botul său uriaş. La finalul testului de calitate care a scos şi untul din mine am cumpărat rucsacul cel negru. Îl port, de atunci, în tot locul, în fiece zi (ba nu, de fapt: sâmbăta, atunci când plec la piaţă, rucsacul cel negru, de commando, rămâne acasă, la nici jumătate de metru de biblioteca în care ţin, între altele, volumele unor mari istorici antici Tucidide, Xenofon, Arrianus, Plutarh, Titus Livius, Suetonius şi, ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră, Caesar).
Conţinutul: lista (aproape) completă, la mijlocul toamnei
Acum chiar două zile, întâlnindu-mă în oraş cu Ovidiu, un prieten bun de-al meu, profesor la Istorie, am decis să mâncăm ceva şi bem o cafea. Habar n-am de ce, omul (care e cu două capete mai înalt ca mine) s-a oferit să mă ajute niţel cu rucsacul. Nici n-am apucat să-i zic vreun cuvinţel şi s-a şi schimbat, brusc, la faţă. Nu-i de mirare: în acel moment rucsacul meu atârna, ca să fiu cinstit, cel puţin la fel de greu ca doi saci de ciment, din cei mai mari (sau măcar pe-aproape). Ca să nu mai dăuneze cumva şi stării de sănătate a altor persoane la fel de săritoare ca şi Ovidiu am decis, în final, să vedem ce am adunat, în timp, prin buzunarele cu cusătură triplă ale rucsacului meu de commando, negru şi care, iată, nu se rupe, orice i-ai face; şi oricât de mult l-ai burduşi cu tot felul de lucruri. Urmează aici lista completă a obiectelor pe care le-am scos din numitul rucsac, în frumoasa dimineaţă a zilei de 21 octombrie 2015: două cutii de Dr Pepper; o borsetă mică de piele, marca Harley Davidson, în care-mi ţin cablurile de alimentare pentru telefon şi ţigara electronică; două bucăţi mari de săpun (mai bine aşa, la facultate nu prea găseşti aşa ceva; şi nici în alte părţi); trei recipiente cu lichid, de la Liqua, pentru mai sus pomenita ţigară electronică; un salam de biscuţi mărişor, de care uitasem cu totul; un exemplar din Tratat despre lucrul bine făcut, al lui Tadeusz Kotarbinski (wow! Credeam că s-a pierdut cartea asta, dar nu-i aşa!), într-o pungă de plastic; un set de cărţi de joc nou-nouţ; o carte cu desene absolut minunată, numită Animalariul universal al profesorului Revillod: Enciclopedie ilustrată a faunei mondiale, spre învăţătură şi amuzament; două pachete de biscuţi digestivi cu scorţişoară (buni de tot; dacă-i ronţăi, mai uiţi că e PSD-ul cel plin de infractori la guvernare; şi că, după aia, o să vină la guvernare PNL-ul, care are şi el, slavă Domnului, infractori de soi, cu ghiotura); un pachet de Kent lung, cu bilă (dacă spargi bila, ţigările devin brusc mentolate; ce nu-mi place mie e că nu s-au fabricat încă ţigări care să aibă nu una, ci trei bile din acestea); un drapel sudist, dintr-un material cu ape, ca mătaseDr. Pepppa, nou-nouţ şi mărişor, cam cât un prosop de baie lung de un metru şi jumătate (eu întotdeauna am ţinut cu Robert E. Lee, n-am ce face!); două mere imense, cumpărate săptămâna trecută de la un ţăran cu mâini muncite, în Obor; un exemplar paperback din Panzer Battles: A Study of the Employment of Armor in the Second World War, cartea scrisă de generalul-maior F. W. von Mellenthin; un hard extern ceva mai vechi, dar extrem de robust şi fiabil, de la Philips; patru agende telefonice nu prea mici, din anii trecuţi; trei batoane cu cereale, de la Nestle (cele care se cheamă Fitness Delice Choco Hazelnut nu sunt deloc rele, aşa să ştiţi); o cutie rotundă, din plastic transparent, cu o păpuşică voodoo în care, dacă ai chef, poţi înfinge câte ace vrei); o cutie de lemn cu cinci trabucuri mari, făcute de Del Campo, varianta Robusto; o scrumieră metalică, cu capac, de culoare portocalie; o pungă cu obiecte care-mi poartă noroc (ce-i înăuntru n-am de gând, desigur, să spun nimănui); o pungă cu şase sau şapte memory-stick-uri mai vechi, pe care n-am niciodată vreme să mă uit cu destulă atenţie; două perechi de şireturi de schimb, negre; şi, ca un fel de cireaşă pe tort, o pungă încă nedeschisă de bomboane fără zahăr de la Vivil, din acelea cu Schwarze Johannisbeere. Deşi-n rucsacul cel uriaş mai sunt ceva lucruri (inclusiv încă două cărţi de specialitate, dintre care una chiar mare), o să mă opresc aici; altfel aş trece imediat pe pagina a treia, ceea mi se pare deja prea mult pentru o singură zi.
