Păcuiul lui Soare: bătălie îndârjită pentru geaca de blugi a lu’ dom’ deputat
Aproape de scena dramei: catastrofa cea mare descrisă în text s-a petrecut la numai vreo 15 metri depărtarte de aceste ziduri bizantine, ridicate pe-o insulă din mijlocul Dunării
Până m-am lămurit eu că-n România nu sunt – şi nici n-o să fie vreodată – bani destui pentru dezgropat cetăţi (şi că, în acestă situaţie, chiar n-are nici sens să m-apuc de o meserie în care, toată viaţa, voi deschide şantiere cu trei, maximum cinci lucrători) am muncit, în anii de studenţie, pe mai multe şantiere arheologice absolut minunate: la Murighiol; la Cetatea Chioarului; la Străuleşti; la Curtea Arsă şi la Arsenalul lui Cuza (poziţionate, amândouă, într-un loc aflat acum sub Casa Poporului). Precum şi la Păcuiul lui Soare, o cetate bizantină fabuloasă, aflată pe o insulă în mijlocul Dunării, la doar câteva zeci de metri de malul dobrogean, cam în zona Mănăstirii Dervent.
Câteva detalii despre epocă, loc şi personaje
Dar nu despre cetatea în cauză – poate Vicina, cea pomenită în atâtea documente medievale – vreau să îţi povestesc astăzi, ci despre o dramă de mari proporţii (cel puţin pentru anii 1980, când s-au petrecut lucrurile istorisite aici). Două veri la rând a venit cu noi, pe şantierul de la Păcui, şi un prieten de-al nostru ajuns apoi, după 1990, deputat (ba chiar mai mult, dar doar pentru o tare scurtă vreme). Era – şi continuă să fie, zic eu – un om extrem de onest şi de normal la cap (ceea ce e, oricând şi oriunde, foarte rar lucru). Sigur că, exact ca şi orice alt om, avea şi el fixurile lui, dar nu-i nici un bai în chestia asta. Ceva fixuri din astea am şi eu, ai şi tu, aşa că-l putem înţelege pe prietenul meu (căruia chiar n-o să-i dau numele aici, aşa că, te rog, nu insista). În vara a doua – şi ultima – pe care actualul deputat a petrecut-o la Păcui, ne-a zis, la un moment dat, că pleacă până acasă, vreme de câteva zile. Zis şi făcut: dus a fost, iar când s-a întors avea pe el o mândreţe de geacă de blugi, nou-nouţă şi zdravăn întocmită. La vremea aceea, îmi aduc eu aminte, blugii erau niţeluş altfel decât mulţi dintre cei de acum: de exemplu, atunci când spălai o pereche de blugi Levi’s, îi putea usca (pe bune!) aşezându-i în picioare, ca şi cum ar fi fost vârât în ei omul invizibil, aşa de ţapăn era materialul din care erau făcuţi pantalonii cei albaştri. Prietenul nostru era tare mândru de geaca lui (şi-avea motive: repet, era chiar frumoasă). O lua cu el în tot locul, şi-o arăta cu mare mândrie, cam o dată pe minut, tuturor (şi numai paznicul de pe şantier, om mai dur, a avut tăria să-i zică, la un moment dat, atunci când îl lăsaseră de tot nervii: „dar am văzut-o deja de vreo mie de ori, gata, nu mi-o mai tot arăta şi lăuda, că m-am săturat!”).
Dezastru major, din cauza agriculturii în sistem colhoznic
Desigur, atunci când treceam cu barca de pe malul dobrogean pe şantier, în insulă, geaca cea minunată venea cu noi (ca şi cum ar fi fost o mireasă de care măcar în luna de miere nu te desparţi, nici măcar o jumătate de minut). În insulă, aveam noi senzaţia, eram doar noi şi cetatea ridicată de bizantini. Nu-i deloc aşa. Printre pomi trăiau şi o sumedenie de vaci. La vremea aceea, Partidul Comunist interzisese cu străşnicie tăierea de vaci în gospodării. Şi-atunci, ţăranii din zonă au găsit cu cale să-şi pitească nişte animale în insulă, unde Miliţia nu venea decât, eventual, ca să bea un şpriţ şi să-şi primească porţia de carne din animalele tăiate pe şest. În anii nu prea secetoşi, era iarbă şi erau frunze destule în insulă, pentru bietele animale. Dar vara despre care vorbim a fost groaznic de caldă şi fără ploi, aşa că, relativ repede, vacile au început să cam flămânzească. Când apucau, ne mâncau nu numai sandwich-urile făcute de bucătăreasa şantierului, ci şi puncile de plastic în cale le ţineam. Cel puţin feliile de pâine mari se bucurau, la vacile în cauză, de un succes absolut nebun.
Pus la curent cu obiceiul vacilor de-a ne umbla prin bagaje după mâncare, prietenul nostru, precaut, şi-a agăţat punga lui cu merinde într-un pom, la umbră, şi-a atârnat apoi, deasupra, geaca lui cea nouă, cu nasturi metalici arămii. Ne-am apucat noi de muncă şi, de-odată, după vreo două ore, auzim un zbierăt îngrozitor. Dăm fuga şi vedem totul, cu ochii noştri: o vacă pesemne lihnită de foame îi înghiţise prietenului nostru, pînă să ajungă la sandwich-uri, geaca. De fapt, era în curs de a o înghiţi, o mânecă întreagă era încă afară, în aer, în timp ce animalul rumega, agale, restul. Prietenul nostru încerca cu disperare să convingă cumva vaca să dea drumul gecii, iar noi ne osteneam, cu toţii, să tragem afară din vacă obiectul cel iubit. Până la jurmă am reuşit, cu mare efort. Ceea ce am obţinut, în loc de mulţumiri, a fost însă doar un nou zbierăt, de o tristeţe fără de egal. Ultimul mamut de pe faţa pământului o mai fi zbierat aşa, cu infinită disperare, atunci când a constatat că nu mai are consoartă.
Ca să fiu sincer, prietenul nostru avea toate motivele să fie foarte trist. Câtă vreme stătuse în interiorul vacii, cea mai mare parte din geacă fusese îndelung mestecată între dinţi, împreună cu ceva frunze şi cu ceva iarbă. Aşa că, atunci când am recuperat-o, geaca era deja verde – un verde foarte fistichiu, de altfel – şi doar mâneca ce n-apucase să fie înghiţită îşi mai păstra culoarea albastră originală. Am încercat – îţi imaginezi, cred – tot ce-am putut. Am clătit geaca de vreo douăzeci de ori cu apă din Dunăre; am fost până în sat, unde am spălat-o la maşină, cu Dero; am spălat-o apoi şi de mână, cu săpun de casă, cu rândul, poate-poate i-o trece supărarea prietenului nostru cel distrus de completa schimbare la faţă a gecii iubite.
N-am reuşit: verdele a rămas, chiar dacă, cu timpul, s-a mai spălăcit niţel. Atunci am aflat, între altele, cât de puternici pot fi pigmenţii naturali. Geaca mai există, cred, şi azi. Dacă nu eşti convins de asta, du-te pînă la Casa Poporului şi întreabă-l pe domnul deputat. Cum, nu ştii cine e? Nu-i nimic, ia-i pe toţi la rând şi întreabă-i dacă n-au fost, în tinereţe, pe la Păcuiul lui Soare!
