Distihul zilei: Of, of, of, criogenia / NU salvează România!
Mai ţii minte Forever Young, pelicula din 1992 cu Mel Gibson şi Jamie Lee Curtis? Din fericire, acolo, în film, a fost vorba despre un mare happy end! Dar, în cazul nostru…
La 12 ianuarie 1967, adică acum fix 49 de ani, James Bedford, un profesor de psihologie în vârstă de 73 de ani, a devenit prima persoană din lume supusă cu succes procedurilor de conservare criogenică, în mod clar cu intenţia de a fi resuscitat cândva, în viitor. Cazul său ar fi trebuit, ştim asta, să devină inclusiv o ştire majoră de presă: istoria „congelării” sale controlate, efectuate de către CSC (Cryonics Society of California) a fost tipărită chiar pe coperta publicaţiei Life. Dar doar pe o fracţiune tare mică din tiraj, pentru că apoi rotativele au fost brusc oprite, pentru a introduce în revistă o relatare despre moartea şocantă a celor trei astronauţi care au ars împreună cu nava spaţială Apollo 1. În 1982, corpul vârât în azot lichid al lui Bedford a fost mutat la sediul lui Alcor Life Extension Foundation, unde se află şi în prezent.
Alcor, înfiinţată în 1972 şi care este acum – afirmă numeroase surse deschise – cea mai mare firmă din lume specializată în conservare criogenică, ne informează pe pagina sa web (http://www.alcor.org/) că întreg corpul uman poate fi păstrat, pentru perioade practic foarte lungi, la temperaturi îngrozitor de scăzute, cam la fel cum „embrioni umani sunt în mod uzual păstraţi, ani în şir, la temperaturi care opresc complet procesele chimice ale vieţii”. Mai aflăm, tot de la Alcor, că adăugând celulelor „concentraţii foarte înalte de substanţe chimice numite crioprotectori permitem ţesuturilor să poată fi răcite până la temperaturi foarte joase fără se se formeze gheaţă. Această stare în care nu se formează gheaţă nici măcar la temperaturi de sub -120 de grade Celsius se numeşte vitrificare”, precum şi „acum e posibil să vitrifici organe mari, cum ar fi creierul omenesc, obţinând o conservare structurală excelentă, fară formarea de gheaţă” (ale cărei cristale ar rupe şi distruge ţesuturile, ceea ce ar împiedica revenirea la viaţă a organismului viu supus tehnicilor criogenice).
Costurile, pe cât ştim, sunt încă foarte mari – şi, mai mult, cresc continuu, chiar dacă într-un ritm modest. Tot Alcor ne spune că, pentru conservarea întregului corp omenesc (Whole Body Cryopreservation), trebuie să plăteşti o taxă de 200.000 de dolari SUA, iar doar pentru conservarea capului, respectiv a creierului (ceea ce se cheamă Neurocryopreservation) ai nevoie de doar 80.000 de USD. Există, de asemenea, o suprataxă de 10.000 de USD „pentru cazurile aflate în afara SUA şi Canadei”.
Scurt scenariu: niţică distopie, pe fast forward
Hai să presupunem, pentru o clipă, că m-ar putea bate gândul ca, la un moment dat, să optez pentru a sta, o vreme, în frigiderele făţoase ale unei firme ce ar oferi servicii de conservare criogenică aici, în România. Şi să presupunem, aşa, de pornire, că aş alege să fiu vitrificat, iniţial – doar ca să mă lămuresc cum e – pentru vreo 25 de ani (după aia mai vedem noi).
Până aici, totu-i cumva OK, ştiu ce-am de făcut: zeci de telefoane de la revedere date cunoscuţilor, un grătar zdravăn cu prietenii mai apropiaţi (şi cu destui lăutari – ştiu eu câţiva de excepţie; dar, vai, nu pot vă spun unde, ca să nu mă trezesc cumva pe cap acolo, cine ştie când, cu vreo mie de oameni, aşa încât să nu mai prind nici măcar loc în picioare!); mă rog, chestiuni de-acestea, cum erau, pe vremuri, zilele dinaintea momentului când plecai la armată; sau în delegaţie, în Occident, fără să-i fie nimănui clar dacă te mai întorci vreodată). Buuun.
Nu, de fapt mi-e absolut imposibil să-mi imaginez, până la capăt, un astfel de scenariu. Din cel puţin două motive: unul minor, celălalt cu adevărat monumental. Primul, cel micuţ, e că mi-e teamă că se ia curentu’. Se întâmplă, cel puţin la mine-n cartier, fără vreun motiv clar (şi, desigur, fără nici un avertisment, măcar de 5-6 ori pe an, iar uneori durează şi câte o zi întreagă, fără vreo explicaţie). Dar asta înseamnă de 125 de ori, cel puţin, în 25 de ani. Nimic nu rezistă, cu succes, la atâtea decongelări bruşte (aşa că, probabil, ar trebui să-i întreb pe cei de la Alcor – astfel încât să fiu perfect adaptat la realităţile româneşti cele perene) dacă n-au cumva şi un program de conservare prin afumare cu lemn de cireş, sau prin păstrare în saramură, sau, eventual, prin punere la garniţă.
Dar, reiau, chestia asta cu curentu’ care se ia este, aşa cum am zis, motivul minor care mă face, cred, să abandonez cu totul gândul de-a apela, vreodată, la serviciile Alcor. Motivul ăl mare e altul: mi-e tare teamă că mă trezesc, într-o zi, că ies din frigider şi că, atunci când deschid televizorul (unul, cred, cu mult mai multe butoane decât cele de azi), voi da nas în nas tot cu Ion Iliescu, doining agale despre „valorile perene ale socialismului”; sau mulţumindu-le, iar şi iar, hoardelor de morloci (sper că aţi citit Wells!) venite tocmai din Valea Jiului. Puah!
