REVOLUŢIA 2.0: 583 de fotografii care spun, CLAR, cum TREBUIE reformată şi guvernată România
Aşa este! Dar, să nu uităm, această Revoluţie trebuie nu doar pornită, ci şi dusă până la capăt! Acum!
Tot vorbim despre programe de reformare a României, zilele acestea. Şi despre programe de guvernare. Liste peste liste de doleanţe. Liste peste liste prezentate, la Cotroceni, de societatea civilă şi de reprezentanţi ai Străzii (de fapt, de 20 de oameni selectaţi de Administraţia Prezidenţială, nimeni nu ştie pe ce criterii). Alte liste, inclusiv câteva printate şi apoi multiplicate, la xerox, şi care circulă, din mână în mână, prin Piaţă.
Aşa că, iată, o să îţi prezint şi eu o listă care e, de fapt, un program de asanare completă a răului din toate cotloanele societăţii româneşti; şi, concomitent, e şi program de guvernare. Programul de guvernare al unui eveniment major, căruia mulţi îi spun, deja – şi anume pe bună dreptate, ceea ce ştii şi tu, de fapt – Revoluţia 2.0.
Două roluri într-un singur om
Vreme de aproape o săptămână, au fost în Piaţă, de fapt, doi Florin Diaconu. Unul dintre ei este cetăţeanul revoltat. Recunosc cinstit, sunt lucruri destule în ţara asta de care m-am săturat, până-n gât. Iar drama cruntă din Colectiv, petrecută cu doar câteva zile în urmă, n-a fost decât picătura care a umplut paharul. Există însă şi un alt Florin Diaconu, care a petrecut, lipit ca marca de scrisoare de celălalt Florin, zeci de ore în Piaţă: acesta este un profesionist al consemnării istorice cât mai complete şi precise. Acum o mie de ani aş fi putut scrie, probabil, o cronică a Pieţei. Acum am făcut cu totul altceva, tehnic vorbind: vreme de mai multe zile am fotografiat, meticulous, sute (mai precis: fix 588 de cadre, dintre care vreo 5 sunt blurate; aşa că rămân, în final, 583) de pancarte şi coli de hârtie purtând tot felul de idei şi de lozinci, în Piaţă. Cu preocuparea de a configura ceea ce istoricii numesc sursă primară: un document care (la fel ca şi hrisoavele din vechime, sau la fel ca Declaraţia de la Alba Iulia, aceea din 1918) ne spune cu exactitate ceea ce s-a întâmplat, fiindcă nu e o poveste scrisă după ureche, de cineva căruia doar i s-a povestit ce s-a petrecut în mijlocul Bucureştilor. Nu, mie nu mi s-a povestit; eu am fost acolo. Şi am văzut, cu ochii mei. Fotografiile pe care am de gând să le postez, probabil în următoarele două zile (aş fi făcut-o chiar acum dar, of şi of, iar nu merge bine Internetul!), nu sunt neapărat frumoase. Dar, să fie clar, ele sunt documente. Scrise de multe mâini; şi-apoi fotografiate, de mine, de-a lungul unei săptămâni întregi. Sunt documente istorice care ne spun, mie şi ţie, foarte clar: aşa cum scrie aici TREBUIE să arate România! N-ar strica, zic eu, să nu uiţi asta. Fii sigur că eu, unul, n-o să uit!
