Plâns cu sughiţuri: eşecul cel mare al DAD, teribilul Detaşament al Alchimiştilor din Domenii
La sfârşitul primei jumătăţi a anilor 1960, în Cartierul Domenii din Bucureşti a avut loc, chiar dacă aproape nebăgat în seamă, un mare experiment alchimic. Unul pe bază de plante, nu pe bază de piatră filosofală: asta e!
Să nu-ţi imaginezi cumva că, doar pentru că am avut la îndemână şi am folosit nu cine ştie ce aparatură sofisticată de laborator, ci doar grămăjoară nu prea mare de boabe de fasole dungată, cu boabe zdravene (plus câteva duzini de borcane), ceea ce făceam noi era altceva decât alchimie din cea mai pură. E drept, nu voiam să descoperim transmutaţia metalelor în aur şi argint; nici să testăm crearea unui homunculus, un om artificial; şi nici să obţinem vreo substanţă magică (fie ea licoare sau pulbere numită piatra filosofală) aptă, cumva, să ne conducă inclusiv la obţinerea panaceului care să vindece toate bolile din lume şi să-ţi dea, dacă ştiai cere asta, şi tinereţe veşnică. Doream cu totul altceva: să creştem o fasole aşa înaltă, încât să ne putem căţăra pe ea „până la Luna de pe cer”.
Capsa detonantă: povestea despre Ridichea Uriaşă
Şi să fim bine înţeleşi: şirul nostru de experimente n-avea, în plus, nici măcar cea mai mică legătură cu povestea despre Jack şi Vrejul de Fasole, despre care, cine ştie cum, nici unul dintre noi nu ştia nici măcar cât negru sub unghie la vremea aceea. Avea însă, mai degrabă, pe cât îmi aduc eu aminte, legătură strînsă cu o altă istorisire absolut minunată – cea despre Ridichea Uriaşă. Toţi, pînă la unul, jucasem, la grădiniţă, cu doar un an sau doi mai înainte de întâmplările descrise aici, în piesa de teatru cu acelaşi nume. Eu, de exemplu, întruchipasem un personaj cu urechi enorme, din carton aşezat pe-un schelet uşurel din sârmă, lipite bine de-un fel de cască strâmtă tot din carton, pe care dacă ţi-o puneai pe cap nu mai auzeai nimic (şi, de fapt, nici de văzut nu mai vedeai prea bine, că n-aveai pe unde). De-acolo, din numita piesă de teatru ne-a şi intrat nouă în cap că, dacă există „ridichi uite-aşa, cu muuuuult mai mari decât şifonierul lui Sorin, ăla nou, cu trei uşi” (admit, era – l-am măsurat, deci ştiu ce spun! – ceva mai mare decât acela pe care-l aveau ai mei), atunci poate şi alte plante pot creşte, tot aşa, gigantice. Cum poate creşte, de exemplu, fasolea aşezată pe vată îmbibată cu suficientă apă aflasem deja, de la unul dintre noi: acesta văzuse, cu ochii lui, un astfel de experiment, la un văr ceva mai mare, care locuia pe la Ozana (la vremea aceea asta însemna „departe, la marginea marginilor lumii prin care circulă tramvaiul”) şi mergea la şcoală.
Rolul pivotal al şatrei ţigăneşti
Într-o zi a trecut la noi pe stradă (Câmpina, cum se chema pe vremea aceea, în Domenii), cu caii obosiţi rău de tot, mergând la pas, o şatră ţigănească alcătuită din vreo patru sau cinci căruţe. Unul din „domnii cu mustaţă şi pălărie încă şi mai mare ca-n filmele alea tari de tot, cu John Wayne” (aşa l-am descris acasă) care mergea pe jos, lângă o căruţă cu coviltir colorat, ducea un săculeţ cu fasole; şi-am văzut cu ochii noştri cum scoate un pumn de boabe şi se uită, cine ştie de ce, la ele. În mod sigur nu-i o fasole obişnuită, poate e chiar fermecată, ne-am zis noi, care studiam foarte atent scena (of, mai rău ca babele plictisite, din toate cartierele tuturor oraşelor: acelea care stau toată ziua în fereastră, pitite după perdea şi spionând vecinii care vin de la piaţă aşa, ca să aibă despre ce bârfi mai apoi, cu alte babe din aceeaşi specie). Am vorbit, cu toţii, foarte uite şi-am decis: neapărat ne trebuie şi nouă vreo doi sau trei pumni, măcar, de fasole din aceea fermecată, să vedem cât poate creşte: va ajunge, oare, mai mare decât ridichea uriaşă despre care tocmai am vorbit? Am fugit niţel după şatră, care ajunsese deja aproape de Piaţa Domenii (a cotit apoi la dreapta, spre Chibrit) şi am obţinut de la gaborul bătrân, uşor amuzat de cererea şi de explicaţiile noastre gâfâite, exact o pălărie micuţă de soare plină-ochi cu boabe de fasole. Să ştii că am plătit cinstit, punând, cu toţii, la bătaie tot ce-aveam la noi: trei lei, plus două bile mari de sticlă (nepotul cel mic al ţiganului bătrân s-a bucurat enorm, începând să chiuie, cum le-a văzut), plus doi bănuţi mari, din ciocolată, şi trei lame de gumă de mestecat, una dintre ele doar pe jumătate. O adevărată avere, zic eu, dar toţi eram convinşi că merită.
Drame peste drame, în cascadă, jos în pivniţă
Acum, că aveam deja fasolea fermecată, ne-am strâns şi-am înfiinţat, cu mare jurământ de taină, repetat şi-a doua zi (ca să fi noi siguri că ţine veşnic, „că doar şi la şireturi sau la sfoară tot aşa, facem şi câte două noduri, şi-atunci nu se mai desfac astea decât cu foarfeca, şi nici atunci aşa uşor”), ceea ce am numit Detaşamentul Alchimiştilor din Domenii (detaşament era un cuvânt care ni se părea că sună frumos tare; şi pe care-l învăţasem de la copiii ceva mai mărişori de pe stradă, care erau deja pionieri).
Sediul nostru central, unde ţineam întâlnirile şi realizam experimentele noastre secrete, era chiar în pivniţa de sub apartamentul meu: era o cameră mare, cu podeaua pe jumătate din beton şi jumătate din pământ bine bătătorit; nu ne bătea nimeni la cap acolo, doar că nu prea era lumină – singurul ochi de geam avea, probabil, cel mult 20 pe 20 de centimetri, iar cămara să tot fi avut vreo 30 de metri pătraţi.
Primele cinci boabe de fasole au crescut iute de tot, puse pe vată, apoi s-au sfrijit şi au răposat. Am mai sădit apoi cam o duzină, de data asta jumătate din ele în borcane umplute cu pământ. Şi acestea s-au ofilit, curând. A treia tură de boabe de fasole, vreo 35 de bucăţi (sădite tot în borcane de sticlă) a fost îngrijită mai tare decât e răsfăţat de chelneri Victor Ponta, atunci când merge, mititelul, cu tot felul de cocalari ajunşi şi ei milionari, la chiolhanuri straşnice, în staţiunile de mare lux de prin Ţările Golfului Persic. Dar, of, şi-această tranşă de plante experimentale s-a dus, la fel, pe Apa Sâmbetei. Am decis atunci să facem chiar tot ce ne stă în puteri ca ultimele boabe pe care le-aveam (vreo trei duzini) „să crească mari, da’ mari de tot, de un catralion de ori mai mari, dacă se poate, decât ridichea cea uriaşă”. Şi-am făcut: fiecare dintre borcane avea în el, de exemplu, un alt soi de pământ, fără nici măcar o pietricică; în borcanele de de care eu însumi răspundeam, „cu capul”, am pus până şi îngrăşăminte: zahăr multuţ (plantele, oare, pot face diabet galopant?), cărat din casă, cu linguriţa.
Degeaba, însă: şi aceste vrejuri de fasole, crescute tot surprinzător de repede, s-au ofilit. Când şi ultimul dintre ele şi-a dat duhul, deşi îi pusesem până şi ciocolată rasă la rădăcină, să se întremeze cumva, am plâns cu toţii, cu sughiţuri. Câţiva ani mai târziu am aflat, la orele de Botanică, unde dădusem, de fapt, şi încă rău de tot, cu oiştea-n gard: bietele plante mureau nu fiindcă ar fi dorit mai multă ciocolată, ci fiindcă n-aveau destulă lumină şi, prin urmare, nu erau capabile de fotosinteză. Am putea acum, prin urmare, să reluăm încercarea de-a creşte „o fasole mare, aşa cât să ne căţărăm pe ea până la Lună sau chiar şi mai sus”. Boabele fermecate ne lipsesc însă, iar şatra de ţigani n-a mai trecut, până ce m-am mutat eu pe Aleea Aviator Stâlpeanu, pe la noi pe stradă. Şi nu l-am găsit nicăieri pe ţiganul cel bătrân, deşi am fost în mai multe rânduri până la Cinema Excelsior, în Chibrit. Aşa că asta-i: tare mi-e teamă că eşecul DAD, Detaşamentul Alchimiştilor din Domenii, e nu doar posomorâtor, ci şi unul definitiv. Dar asta e, „viaţa e complexă”, vorba unui domn în vârstă, fără căruţă, fără cal obosit, fără mustaţă şi fără pălărie cu boruri mari, pe deasupra, numit Ion Iliescu.
