Trenul de Satu Mare: România lucrului TARE bine făcut
225 de minute de întîrziere, în final. Adică exact trei ore şi trei sferturi. Bravo, bravo, CFR! Ţine-o tot aşa!
Ieri am făcut o frumoasă excursie până la Gara de Nord. Trebuia să iau de acolo, cum coboară din tren, două rude la care chiar ţin mult (norocul meu: uneori ai parte de more or less important relatives care-s mai rele, în realitate, decât cele mai crunte dureri de dinţi – LOL şi LOL!) şi care vin la noi tocmai de la Oradea. Niciodată – şi asta trebuie precizat – trenul care circulă pe ruta Satu Mare-Oradea-Bucureşti nu ajunge la timp, adică fix la 8 şi 14 minute dimineaţa. Niciodată. Dacă nu întârzie măcar vreo 20 de minute sau chiar o jumătate de oră, presupun că locomotiva nu se simte bine (sau aşa ceva).
Ieri, însă, lucrurile s-au petrecut în chip absolut fabulos (în sensul cel mai horror al termenului). Cam la fiecare 10 minute, o voce anunţa, la megafon, că CFR implementează nu ştiu ce soi de sistem nou de control al traficului şi că, deci, o să fie ceva întârzieri. Când am ajuns eu în gară, întârzierea afişată pe panoul central era de „doar” 130 de minute. Apoi, a crescut la 180. Apoi a crescut, din nou, până la 230 de minute. În final, CFR ne-a făcut un mare cadou, fiindcă trenul venit de la Satu Mare a sosit cu o întârziere de „doar” 225 de minute. Minunat, nu-i aşa?
Cum să nu-ţi vină să-i tragi (măcar aşa, niţel) în ţeapă pe nemernicii ăştia care conduc CFR-ul?
Cel mai tare mi s-a părut faptul că – aşa mi-au povestit cei coborâţi din vagoane – după ce au stat cam o oră în Ploieşti Vest, trenul s-a pus în mişcare, a călătorit câteva minute, după care s-a oprit în plin câmp, pe lângă Brazi. Unde a mai stat încă vreo oră. Ceea ce mi se pare chiar culmea bătăii de joc: ar fi putut rămâne, cred, tot în Ploieşti, măcar putea lumea să se dea jos din vagoane şi să-şi cumpere apă, sau un sandwich, sau cafea (toate astea nu prea se află, cum îi lesne de bănuit, în mijlocul câmpului)
La fel de tare mi s-a părut şi faptul că, în Gara de Nord, nimeni nu părea să ştie cu exactitate ce se întâmplă. Aşa că angajaţii CFR se dădeau încurcaţi dacă-i întrebai ceva. După aia s-au enervat: „Dar ce mă tot întrebaţi?”. Sorry, doamnelor, domnilor, n-am vrut să aduc atingere metabolismului atât de sensibil al domniilor voastre; voiam doar să aflu dacă oamenii pe care-i aştept ajung, totuşi, măcar până la Crăciun. De fapt, chestia cu „nu ştim” e o completă aiureală. În tren, la un moment dat, „naşul” s-a scăpat şi a zis „păi şi ieri a fost EXACT la fel”. Tot aşa, cu o întârziere enormă. Şi tot la fel, fără ca nimeni să-i anunţe pe călători, ca şi pe cei din gară, ce se întâmplă. Ce dacă au plătit bilete? Ce dacă se grăbesc? Ce dacă, cu toţii, chiar au şi altceva de făcut decât să aştepte cu orele? Mai dă-i în mă-sa, pe toţi, cu pretenţiile lor cu tot, cam aşa pare să gândească, despre noi, CFR-ul. Şi cam aşa se vede România lucrului bine făcut, dincolo de discursurile oficiale care duhnesc a speechwriter ce trăieşte pe altă planetă. Oare chiar o fi cineva la Ministerul Transporturilor?
PS: Altfel, să stai în gară, cu orele, nu-i rău deloc. Poţi bea muuuuulte cafele, de toate soiurile (unele-s interesante, zău; altele îs doar fierbinţi). Şi poţi mânca şi muuuuulte sandwich-uri, ca să nu crăpi de tot, de frig. Unele dintre numitele sandwich-uri au fost chiar bune. Dar nu-i spuneţi asta, vă rog mult, doctorului meu diabetolog, ca să nu-l lovească cumva damblaua, chiar acum, înainte de sărbători! Mai vorbim, după ce-mi mai trece frigul intrat în oase, toate cele 225 de minute de coşmar cu care m-au cadorisit nemernicii de la CFR.
