Cu Mercedesul cel albastru, la Obor: odă pentru două doamne minione
La Obor, în staţia de metrou, e mai totdeauna mare înghesuială, aşa că un Mercedes te-ajută mult, atuncicând mergi la piaţă.
E albastru închis – nuanţa aceasta se cheamă Berliner Blau sau Preußisch Blau – iar roţile-i sunt îmbrăcate în cauciuri groase, albe, cum nu vezi prea des. Şi toate piesele metalice, fie că-s cromate sau nichelate, lucesc de-ţi iau ochii: cam aşa arată „Mercedesul” meu de piaţă, un căruţ zdravăn de cumpărături; în el încap, fără probleme, câteva duzini de kilograme care, altfel, mi-ar rupe, pur şi simplu, mâinile.
Vinerea trecută am plecat la Obor, să fac aprovizionarea pentru weekend. Mie îmi place tare mult – recunosc asta, fără absolut nici o problemă – să merg prin pieţe sau prin magazine. Dacă ai răbdare, ele sunt (de multe ori!), în mod clar, cu mult mai interesante decât multe dintre muzee (aţi privit, de exemplu, vreodată, cu suficientă atenţie, un morman mare de pepeni galbeni? În care muzeu mai găseşti nuanţe de culoare atât de diverse, de bine armonizate şi de frumoase, dublate – în plus, şi for free, pe deasupra – de un miros îmbătător, intens, care te poartă, de îndată, spre zona exotică din Asia de unde au şi fost aduşi, cine ştie când, pepenii de Turkestan?).
Vinerea e zi bună de piaţă, după mintea mea: mai ales spre prânz, când precupeţii au adus deja toată marfa pe care au de gând s-o vândă în weekend; şi nu-i încă înghesuială prea mare, iar preţurile sunt, de multe ori, mai „priincioase pentru portofel” decât sâmbăta şi duminica. Am îndesat în „Mercedesul de piaţă” trei verze, trei kilograme de cartofi, două kilograme de gogoşari, două kilograme de castraveţi de mărime medie (pentru salată), patru vinete superbe (care s-au dovedit, ulterior, a nu fi prea grozave, atunci când le-am tăiat în felii, pentru musaca), cam un kilogram de morcovi şi de albitură; apoi am mai luat trei sau patru kilograme de mere, patru dovlecei, un kilogram de pere şi două kilograme de roşii . Şi gata: „Mercedesul” era plin, aşa că am plecat spre casă.
Pe scări, la metrou: un şoc năucitor
Căruţurile de piaţă sunt tare folositoare, zău aşa. Dar cele pe care le găseşti la noi – inclusiv “Mercedesul” meu – au, toate, o hibă serioasă: au roţile făcute din plastic grosuţ, dar casant. Aşa că, dacă nu eşti atent, ai toate şansale ca, atunci când urci sau cobori (borduri, dar mai ales trepte, când acestea sunt multe), cu căruţul încărcat, să te trezeşti că una din roţi ţi s-a spart. Am învăţat asta pe pielea mea, acum câţiva ani; şi de-atunci sunt cât pot eu de precaut. Bordurile sunt uşor de ocolit. Dar la metrou, situaţia-i cu mult mai complicată. Singura soluţie e să cobori sacoşa cu roţi uşurel, treaptă cu treaptă. Ceea ce durează ceva timp şi nu-i prea comod. Dar e ok, atâta vreme cât „Mercedesul” rămâne întreg. La Obor, intrarea la metrou, aceea dinsprte piaţă, nu are nici lift; şi nici vreo rampă oblică. Aşa că am început să cobor cu grijă căruţul, în care erau – vezi lista de deasupra – cam 24 de kilograme de cumpărături (plus o carte groasă, cartonată, pe care o luasem de acasă ca să citesc pe drum, cât aştept metroul).
Păream a fi obosit şi chinuit – eram, de fapt, doar preocupat, în mod firesc, să am grijă de roţile „Mercedesului” cel albastru şi cu cauciucuri albe. Dar, de la distanţă, lumea putea crede că sunt un soi de monument viu al disperării şi neputinţei. La ora aceea, la metrou era deja destulă înghesuială, cu zeci de oameni ce urcau şi coborau pe scări. Mulţi dintre ei erau băieţi „ca malul” (sau, mă rog, măcar sa jumătate de mal: în putere, fără bagaje în mâini). Nici unul n-a schiţat nici un gest de ajutor. Dar a sărit, imediat, să mă ajute o doamnă de vreo 40 de ani, micuţă şi subţirică, îmbrăcată semi-casual, cu pantaloni şi bluză de un verde impecabil, cu pantofi asortaţi, discret fardată, cu un medalion la gât şi cu o faţă de om perfect normal. I-am mulţumit, i-am spus apoi că mă descurc fără probleme şi de unul singur; a ridicat din umeri, uşor contrariată; şi apoi şi-a continuat drumul. Când ajunsesem cu vreo opt trepte mai jos, a trecut pe lângă mine, tot în grabă, o altă doamnă minionă, încă şi mai mică de statură decât prima. Mult mai tânără (poate să fi avut cam 22 sau 23 de ani, vârsta studentelor mele de la Master ), era îmbrăcată într-o rochie lungă, cu un tricou cu modele complicate, în culori pastelate. Avea nişte pantofi interesanţi, cu multe barete şi cu toc de lungime medie, bine asortaţi cu fusta şi tricoul şi, pe mâna dreaptă, o brăţară de piele cu aplicaţii metalice discrete. S-a întors brusc şi a apucat de partea de jos a căruţului, cu amândouă mâinile. I-am spus, uşor jenat (părea chiar hotărâtă să mă ajute), că îi mulţumesc, dar că mă descurc şi singur. S-a uitat la mine, a dat din cap, apoi mi-a zis „bine, dacă aşa vreţi!”; şi dusă a fost. Au urmat alte scări până jos, pe peron (măcar vreo 40 de trepte, cu totul). Şi apoi alte scări – de urcat şi apoi de coborât – la Dristor, unde am trecut de pe linie pe alta. Apoi încă un rând de scări, la Timpuri Noi, unde am coborât. Nici unul din bărbaţii în putere care treceau pe lângă mine n-a dat nici măcar un semn că ar vrea să mă ajute.
Habar n-am cine sunt cele doamne minione care – deşi erau tare grăbite – s-au oprit imediat din drum ca să mă ajute, fiindcă li s-a părut că nu mă pot descurca singur, pe scări, cu „Mercedesul” meu de piaţă. Nici nu cred că le-aş mai recunoaşte, dacă le-aş întâlni din nou: nu am cine ştie ce memorie a figurilor. Le mulţumesc însă, cu mare sinceritate; precum şi cu mare bucurie: până vinerea trecută eram perfect convins că reflexul de a-l ajuta, imediat, pe cel de lângă tine a răpostat cu totul într-un Bucureşti căzut pradă, definitiv, mareei înalte a mârlăniei urbane (aflată, de ani buni, într-un fel de fază metastatică). Mă bucur tare mult că m-am înşelat, doamnele mele! All my best, to both of you, and my deepest respect! Flori şi trufe de ciocolată, din păcate, chiar nu ştiu unde să trimit.
