Ruşine multă, cât încape; da’ depinde-n cine, precum şi cât îi de gros obrazul!
Un singur trandafir, galben şi tare micuţ: asta-i tot ce puteai vedea, la 23 octombrie 2016, în faţa Mormântului Ostaşului Necunoscut.
Pe la 11 ceasuri, tocmai când la mine-n cartier se pornea o ploaie măruntă – care, din fericire, n-a durat prea mult – am ieşit din casă, cu două ţinte clare: să găsesc ceva castane şi, dacă s-o putea, să aflu pe drum şi măcar câteva subiecte pentru fotografii, ca şi pentru scurte texte de pus pe blogul acesta. La ce-mi trebuie mie castane (obişnuite, nu din cele comestibile) nu pot să vă spun, e a heavily classified secret (vă pot da, totuşi, un indiciu micuţ, aşa, ca-n romanele poliţiste: e ceva legat, cumva, de feng shui, o chestiune în care eu nu prea cred; da’ nu contează, cred alţii şi pentru mine – LOL şi LOL!).
Am ajuns, în scurtă vreme, în Parcul Carol. La Mormântul Ostaşului Necunoscut ardea flacăra veşnică şi doi militari din Regimentul de Gardă se aflau la post, în uniforme arătoase. În faţa Mormântului, o singură floare: un trandafir frumos, chiar dacă aproape minuscul. Şi-atât. Dragă prietene, indiferent cine eşti tu – şi indiferent dacă ne cunoaştem bine în viaţa de zi cu zi, sau doar aici, pe blog sau pe Facebook – ştim, amândoi, că de 1 Decembrie o să fie, aici, la acest monument naţional, puhoaie de politicieni (la naiba, e şi an electoral!), toţi mimând, grotesc, patriotismul pios. O să fie şi televiziuni, şi-atunci merită, nu-i aşa, să aduci flori cu basculanta, sau să pui chiar şi sute de lumânări, şi să-ţi faci şi sumedenie de cruci, că te vede lumea şi, poate-poate, culegi aşa şi nişte voturi (puah, tare duhnitor-hidoasă-i realitatea vieţii noastre politice).
Până atunci însă, pustiu – exact ca-ntr-o gară fără niciun tren şi fără niciun călător, dintr-un oraş demult şi definitiv abadonat. Ca şi cum Ostaşul Necunoscut ar conta (şi ar merita să fie băgat în seamă, măcar niţeluş) doar de Ziua Naţională deşi, dracii să-l ia de calendar, anul are, totuşi, 365 de zile (atunci când nu-i bisect şi se mai adaugă încă una bucată zi). Mă aşteptam ca măcar anul acesta, respectivul monument să fie mai băgat în seamă: 2016 e, nu-i aşa, la fix 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, precum şi la fix 75 de ani de la începutul campaniei din 1941, dusă pentru eliberarea Basarabiei. Şi-n 1916, şi-n 1941, soldaţi români – ştiuţi sau neştiuţi – au murit cu duiumul: ia zi tu, acum, chiar nu merită ei, eroii aceştia, cu toţii, decât un singur trandafir micuţ? Eu cred că nu. Tot uitându-mă la respectiva floare, mai că mi s-a făcut rău, din motivele rezumate, de altfel, cu claritate, şi-n titlu.
Un legitim termen de comparaţie: unul năucitor, ca o bombă ghidată plină cu măcar vreo două tone de exploziv puternic
În ocazii cumva similare, chiar şi doar câteva sute de kilometri de Bucureşti, lucrurile se petrec niţel altfel. Am fost acum câţiva ani la Belgrad, prin noiembrie, la o conferinţă. Am apucat să văd însă şi oraşul – care are, ţin-te bine, inclusiv Muzeu Zepter (aviz amatorilor de cooking). Într-unul din parcurile mari, char deasupra Dunării, e un
Monumentul comemorativ al lui Iancu de Hunedoara: Belgrad, noiembrie 2010: coroana din frunze de laur arată totdeauna impecabil.
muzeu militar fabulos, cu o grămadă de tunuri şi tancuri expuse într-unul din şanţurile de apărare ale vechii cetăţi. Şi, la câteva sute de metri distanţă de atât de impozanta fortificaţie bastionată, un monument funerar. De departe, poţi vedea aşezată pe el o coroană din frunze de laur împletite cu ramuri de brad; şi ornată cu o panglică în culorile drapelului naţional al Ungariei. Monumentul e ridicat în amintirea lui Iancu de Hunedoara, descendent al unei familii de cneji români şi ajuns înalt demnitar politic şi militar al statului ungar; el a murit la Belgrad, în 1456, de ciumă, dar turcii n-au putut lua atunci oraşul. Iar coroana din frunze de laur e totdeauna impecabilă, de un verde strălucitor: iniţial, am crezut că-i de plastic sau metal lucios şi că de-aia arată aşa proaspete frunzele. Nici vorbă de aşa ceva: cineva de la ambasada Ungariei o schimbă dacă nu zilnic, măcar de două-trei ori pe săptămână. Asta dovedeşte, ne place sau nu, respect constant pentru eroi. La noi, însă…. (citeşte iar titlul şi, dacă te ţin curelele, zi-mi, prietene, că n-am dreptate).
