De Ziua Naţională: Ţi-o mai aduci aminte pe Maria Gheorghe, fata aceea cu tenişi, din Murfatlar?
Merită, zic eu, să facem asta; şi nu doar o singură dată pe an, de 1 Decembrie, Ziua Naţională!
Bună dimineaţa, ţara mea cea atât de frumoasă prin poezii şi reportaje TV! Înainte de a vorbi despre ziua ta, nu mă pot abţine să te-ntreb dacă ţi-o mai aduci aminte, cumva, pe Maria Gheorghe, fata aceea încălţată în tenişi, din Murfatlar. Oh, ştiu că ai tare multe pe cap; şi că şi noi suntem cam mulţi (nu-i prea clar câţi – oricum, măcar vreo 17 milioane tot om fi, încă); aşa că o să-ţi aduc eu aminte povestea ei, mintenaş.
La sfârşitul lui mai, chiar anul acesta: adică acum fix şase luni
La momentul despre care vorbesc, Maria Gheorghe avea 17 ani. Era elevă, pe cât ştim, în clasa a X-a la un liceu din Medgidia. O gazetă locală online ne spune că Maria „a dispărut de acasă în timp ce mama ei era la muncă. Minora a lăsat un bilet de adio, în care preciza că are de gând să-şi încheie socotelile cu viaţa pentru că nu mai suporta sărăcia în care trăia. Părinţii divorţaseră, iar mama fetei muncea cu ziua, la întreţinerea spaţiilor verzi”. Mai ştim, tot din presă, că mama ei, Rodica, a vorbit cu Maria la telefon, în dimineaţa zilei de 30 mai a.c., pe la ora 9 dimineaţa, şi că a rugat-o pe copilă „să meargă să împartă câteva porţii cu mâncare unor vecini, pentru a respecta astfel tradiţia de Rusalii. Câteva ore mai târziu a sunat-o din nou şi Maria nu i-a mai răspuns. Speriată că nu reuşeşte să dea de ea, femeia a sunat o vecină să verifice dacă este acasă, însă Maria nu era de găsit”. Nu era de găsit fiindcă se sinucisese deja şi se afla, la momentul acela, în Canalul Dunăre-Marea Neagră, la vreo şase metri adâncime, acolo unde au şi găsit-o scafandrii, după ce-au căutat-o ore în şir. Un post de televiziune ne spune că Maria a lăsat „acasă telefonul, bursa primită de la şcoală şi un bilet de adio în care explica faptul că ‘nu mai suportă sărăcia’”. Şi că, înainte de a se arunca în Canal, şi-a lăsat pe malul betonat al acestuia şi tenişii. Oricum, nu-i aşa, nu mai avea nevoie de ei acolo unde se pregătea să se ducă.
Felicitările şi dansul, cu altă ocazie
Sigur că nu am uitat, ţara mea cea atât de frumoasă prin poezii şi reportaje TV, că azi e ziua ta. Dar n-am uitat – asta e, ce să-i faci – nici că se află pe faţa pământului şi alte comunităţi umane. Există, de exemplu, am citit prin cărţi (şi-am şi văzut, cu ochii mei), una care se numeşte United States Marine Corps (USMC). Care are şi o mantra: „Never leave a Marine behind!” Aşa funcţionează, pur şi simplu, comunitatea aceea: Niciodată, nimeni nu-i abandonat; nu-i lăsat în urmă; şi nu-i uitat. Ah, înţeleg, prea bine, că nu vorbim de-o ţară, dacă tot discutăm acum despre USMC. Dar poate înţelegi, şi tu, că merită să vorbim, pe un ton deloc festivist, despre oameni. Şi despre ce aştept să faci tu, România mea cea atât de frumoasă prin poezii şi reportaje TV, cu şi pentru oamenii tăi. N-am mari pretenţii, de fapt. Nu cred deloc că tot românul trebuie să primească gratis, de exemplu, de la stat, câte cinci ligheane mari cu icre negre în fiecare zi, aşa, ca să şi le poate pune şi-n cap. Dar cred că nici unul dintre noi n-are a fi „left behind”. Şi n-are a fi împins de disperare, din cauza ta, să se sinucidă, după ce lasă acasă, pe masa pe care nu-i niciodată destulă mâncare, telefonul mobil, ca şi bursa şcolară prăpădită, de doar câţiva lei. Cred că exact asta-i treaba ta: să nu-ţi laşi niciodată copiii să moară de foame; şi nici se sinucidă de foame.
Acestea fiind zise, mă gândesc să plec de îndată de-acasă, ca să aprind o lumânare la Colectiv, şi-apoi încă una la Mormântul Soldatului Necunoscut, în Parcul Carol: oamenii aceia merită măcar atât, zic eu. Între altele pentru că şi ei, ca şi Maria Gheorghe, sunt dovada vie că nu-ţi prea faci tu datoria, ţara mea cea atât de frumos descrisă prin poezii; şi atât de frumos colorată în reportajele TV. Nu-ţi prea faci tu datoria de patrie; şi îi laşi pe mult prea mulţi români „completely and for ever left behind”. Aşa că, deşi ştiu bine că azi e ziua ta, urările, felicitările şi dansul le putem lăsa, totuşi, pentru o altă ocazie!
